Avem
o anatomie microsopic
chitului
acest lucru
dă
omului de
asigurare a lui
William Carlos Williams
Avem
o hartă a universului
pentru microbi,
avem
o hartă a unui microb
pentru univers.
avem
un Mare Maestru al șahului
format din circuite electronice.
Dar, mai presus de toate,
avem
abilitatea de
a sorta mazărea, de
a cădea apă în mâini, de
a căuta
șurubul potrivit
sub canapea
ore în șir.
Acest lucru
ne dă
aripi.
Pasărea ajunsese până la capătul cântecului
și copacul se dizolva sub ghearele sale.
Și pe cer norii se răsuceau
și întunericul curgea prin toate crăpăturile
în vasul care se scufunda peisajul.
Numai în firele telegrafice
un mesaj încă
trosnit:
Vino acasa.
aveți.
un fiu-.
Ei sapă substanța omului
ca luna roua.
O frânghie crește erectă
din coroana capului.
O lebădă neagră izvorăște
dintr-o pietricică.
Și o turmă de îngeri pe cer
ia o cursă de seară
pe tigaie.
Visez, așa că visez.
Visez
că de trei ori trei este nouă,
că
se aplică regula mâinii drepte ;
iar când circul va părăsi
pământul călcat, va reveni
din nou cu iarbă.
Da, iarbă.
Iarbă neechivocă.
Doar iarbă.
Peștii
știu întotdeauna cu exactitate unde să se miște și când și, de
asemenea,
păsările au un timp
și o orientare precise încorporate .
Omenirea, însă,
lipsită de astfel de instincte recurge la
cercetarea științifică . Natura sa este ilustrată de următoarea
apariție
Un anumit soldat
trebuia să tragă un tun la ora șase în fiecare seară.
Fiind soldat, a făcut-o. Când a fost
investigată acuratețea sa , el a explicat:
Mă duc
pe cronometrul absolut precis din fereastra
ceasornicarului din oraș. În fiecare zi, la șaptesprezece și
patruzeci și cinci, îmi puneam ceasul lângă el și
urcă pe dealul unde stă tunul meu gata.
La șaptesprezece cincizeci și nouă tocmai mă îndrept spre tun
și la optsprezece ore ascuțite trag.
Și era clar
că această metodă de tragere era absolut exactă.
Nu a mai rămas decât să verificăm acel cronometru. Deci,
ceasornicarul din oraș a fost întrebat cu privire
la acuratețea instrumentului său.
Oh, a spus ceasornicarul,
acesta este unul dintre cele mai precise instrumente de până acum. Imaginați-vă,
de mulți ani, un tun a fost tras la ora șase.
Și în fiecare zi mă uit la acest cronometru
și arată întotdeauna exact șase.
Cronometre bifează și braț de tun.
Luați un ciocan de bucătărie
și un cuțit
și loviți
locul potrivit, astfel încât să nu se smucească, pentru că
smucitul înseamnă doar complicații și reduce profitul.
Și privitorii își îngustează deja ochii, admiră deja
dexteritatea, își întind
deja mâinile. Și hârtia este gata
pentru a o înfășura. Și fumul se ridică din coșurile de fum.
Și colegii de Crăciun de la ferestre, se târăsc de-a lungul
solului
și se stropesc în butoaie.
Aceasta este legea fericirii.
Mă întreb doar dacă crapul este creatura potrivită.
O creatură mult mai bună ar fi cu siguranță una
care – întinsă – ținută fixă – fixată
în jos – și-
ar întoarce ochiul albastru
pe ciocan, cuțitul, poșeta, hârtia,
privitorii și coșurile
și Crăciunul,
Și
spun repede ceva. De exemplu,
acestea sunt zilele mele cele mai fericite; acestea sunt zilele mele de
aur.
Sau
Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine,
Sau
totuși se mișcă.
Sau măcar
Aleluia!
Pentru a crede că aș fi putut fi mort, și-
a spus rușinat, de parcă ar fi fost
un blestem al inimii, ridicând un pachet de oase
la înălțimea unui om. De parcă ar fi fost
interzis brusc să atingi chiar și
cuvintele care căzuseră la pământ.
În plus, se temea să-
și găsească trupul într-o presă
metalică. Penibil
până la capilare.
tramvaiul stătea blocat deasupra lui
ca o proă de spărgător de gheață și tot ce mai rămăsese din mașină
era un covrig grotesc cu o bucată mușcată
de protezele unui înger dement.
Ceva întunecat picura pe șine
și un vânt izbitor de palid răsfoia
o carte încă caldă.
Oamenii formau un cerc și cu
simpatie surdo-mută așteptau catharsis-ul piesei,
ca niște viermi care ies din
sub aripile unui pui decapitat.
Din depărtare s-a apropiat geamătul sirenelor
congelându-se în aerul condiționat jignit din acea zi
și acel minut. Picăturile de rouă cădeau
pe ceafă ca niște resturi de
demnitate atmosferică. Penibil până la capilare.
Nu, mulțumesc, a spus el, voi aștepta;
căci un film mut începuse să ruleze
fără subtitrări, fără culoare și fără răspunsuri.
Și ce zici de monopolurile magnetice
care scapă la câteva secunde după Big Bang,
protoni care încalcă ireversibilitatea fluxului de timp?
Ce zici de norii moleculari gigantici de
sub umerii galaxiei, concepând
embrionii stelelor?
Ce zici de singurătatea primelor gene care
acumulează aminoacizi în bazine primare puțin adânci,
în detrimentul cămătarilor entropici?
Cum rămâne cu steaua de mare deshidratată,
cum ar fi unghii proto-vulturi săpate în albia
unei mări care dispare?
Dar migrațiile mortale ale păsărilor care
observă înclinația soarelui
și vuietul hormonilor sexuali?
Ce zici de
orang-utanul în colivie pe jumătate nebun, care vărsă pentru
că nu are altceva de făcut?
Dar șoarecii care de o mie de ani
au învățat să cânte și broaștele care se echilibrează
pe un picior ca coapsa
unei regine a frumuseții din Mesopotamia?
Ce zici de poezie, o întreprindere
atât de dezordonată încât îi răsucește pe conducători
și mărește strabismul inspectorilor școlari?
Și ce zici de fetița
din secția de leucemie care, la toaletă, a
încercat să arate ce fel de mustață are medicul amabil,
dar pe măsură ce bețele ei slabe de mâini se lasă
pe marginea bolului, ea cade și a
încercat așa iar si iar?
Și ce zici de intelectualul cu genunchi slabi,
profesorul care a înțeles universul aproximativ,
dar a uitat regulile de circulație?
Nu, mulțumesc, a spus el unor uniforme,
nu am nevoie de nimic. Hârtiile mele sunt în buzunar,
dar nu pot ajunge acolo. Și a încercat
să zâmbească puțin la această jenă a creației complicate.
Este vina mea, a spus el,
mulțumesc.
Și apoi a murit.
