Coliziune

Pentru a crede că aș fi putut fi mort, și- 
a spus rușinat, de parcă ar fi fost 
un blestem al inimii, ridicând un pachet de oase 
la înălțimea unui om. De parcă ar fi fost 
interzis brusc să atingi chiar și cuvintele care căzuseră la pământ. 
În plus, se temea să-
și găsească trupul într-o presă metalică. Penibil 
până la capilare. 

tramvaiul stătea blocat deasupra lui

ca o proă de spărgător de gheață și tot ce mai rămăsese din mașină 
era un covrig grotesc cu o bucată mușcată 
de protezele unui înger dement. 
Ceva întunecat picura pe șine 
și un vânt izbitor de palid răsfoia 

o carte încă caldă. 

Oamenii formau un cerc și cu 
simpatie surdo-mută așteptau catharsis-ul piesei, 
ca niște viermi care ies din

sub aripile unui pui decapitat. 
Din depărtare s-a apropiat geamătul sirenelor 
congelându-se în aerul condiționat jignit din acea zi 
și acel minut. Picăturile de rouă cădeau 
pe ceafă ca niște resturi de 
demnitate atmosferică. Penibil până la capilare. 

Nu, mulțumesc, a spus el, voi aștepta; 
căci un film mut începuse să ruleze 
fără subtitrări, fără culoare și fără răspunsuri. 

Și ce zici de monopolurile magnetice 
care scapă la câteva secunde după Big Bang, 
protoni care încalcă ireversibilitatea fluxului de timp? 

Ce zici de norii moleculari gigantici de 
sub umerii galaxiei, concepând 
embrionii stelelor? 

Ce zici de singurătatea primelor gene care 
acumulează aminoacizi în bazine primare puțin adânci, 
în detrimentul cămătarilor entropici? 

Cum rămâne cu steaua de mare deshidratată, 
cum ar fi unghii proto-vulturi săpate în albia 
unei mări care dispare? 

Dar migrațiile mortale ale păsărilor care 
observă înclinația soarelui 
și vuietul hormonilor sexuali? 

Ce zici de 
orang-utanul în colivie pe jumătate nebun, care vărsă pentru 
că nu are altceva de făcut? 

Dar șoarecii care de o mie de ani 
au învățat să cânte și broaștele care se echilibrează 
pe un picior ca coapsa 
unei regine a frumuseții din Mesopotamia? 

Ce zici de poezie, o întreprindere 
atât de dezordonată încât îi răsucește pe conducători 
și mărește strabismul inspectorilor școlari? 

Și ce zici de fetița 
din secția de leucemie care, la toaletă, a 
încercat să arate ce fel de mustață are medicul amabil, 
dar pe măsură ce bețele ei slabe de mâini se lasă 
pe marginea bolului, ea cade și a 
încercat așa iar si iar? 

Și ce zici de intelectualul cu genunchi slabi, 
profesorul care a înțeles universul aproximativ, 
dar a uitat regulile de circulație? 

Nu, mulțumesc, a spus el unor uniforme, 
nu am nevoie de nimic. Hârtiile mele sunt în buzunar, 
dar nu pot ajunge acolo. Și a încercat 
să zâmbească puțin la această jenă a creației complicate. 
Este vina mea, a spus el, 
mulțumesc. 
Și apoi a murit.

 

Miroslav Holub