Pe blogul lui Vitalie Vovc am văzut un poem care mi-a plăcut atît de mult că imediat am și vrut să-l haiducesc. Cum n-am reușit, l-am cerut autorului – și iată-l… (Liviu Antonesei)
mi-au luat cuvintele
şi au împletit din ele biciuri
cu care sunt lovit cu cruzime
de fiecare dată când
flutur din coamă
imitând trecerea vântului
printre firele pline de bătături
dar vântul nu mai vine
împietrit în urmă de ciubotă
stacojie
vântul aşteaptă să-i sar în cale
şi să-l ridic în coarne de cerb
arhetipic
de printre ţinte de bocanci
şi să-l arunc în slăvi
şi să ne luăm la-ntrecere: eu şi vântul!
dar de fiecare dată când
îmi iau a-vânt
mă arde cineva cu biciul
limbii mele
şi mă frige
şi urlu de durere
şi mă întorc fioros
ca taurul din Andaluzia
spre matadorul
care-i fâlfâie o cârpă roşie
ademenindu-l spre pierzanie
ah, de-aş putea să-mi iau
cuvintele înapoi
în loc de biciuri
să fac din ele fraze înaripate
să leg din litere silabe
şi din silabe – salbe de mărgăritar
să le înşir cicori-cicori
pe luncă
printre micşunele şi bujori!...
dar atunci când mi-au luat cuvintele
au împletit din ele-un bici
pe care îl aud din nou
şuerând la ureche
Vitalie Vonc
Poetry855 zice:
RăspundețiȘtergereei, ce avem noi aici… parca ar fi gandurile unui nobil cal, ajuns, din salbatic, domesticit, cal de povara… si, pana la urma, poate fi despre taur sau chiar cerbul ce se arata uneori… din desis
desi,
daca citind despre libertate si sclavie, cel mai potrivit este omul, nu e asa? pe limba lui moare, pe limba lui canta si ar vrea
lumea sa schimbe…
de aceea cauta vantul, schimbarea,
iar vantul, acest simbol al informatiei si al diseminarii, al duhului, spiritului si al schimbarii pare ca a murit. s-a topit. exista doar cizmele stacojii, ale stapanului cu bici
un adevar crunt… limba de lemn, limba care ingenunche, ucide… ca tot vorbeam de libertate… unde incepe si unde se sfarseste…