Urcînd pe înălţimile acelea am văzut în depărtare silueta neagră, prelungă a unui om care se profila pe cerul brăzdat de curbe violete şi roşii. Undeva, mult mai în adînc, se simţea prezenţa unor forme ce păreau goarne. De acolo se înălţau chipuri de păsări cu totul şi cu totul neobişnuite. Goarnele şi păsările îmi sugerau atunci ideea de Înălţare, de Purificare, şi, cumva, de Triumf. Totuşi, răzbăteau pînă la mine raze ce se rupeau fîşii-fîşii din Întuneric. Am coborît cu privirea pe una din ele pînă am văzut noaptea. Era adîncă, nesfîrşită. M-am înfiorat. Plin de speranţă mi-am înălţat privirea spre Totem. Razele ce coborau din el mă orbeau. L-am auzit vorbind:
TOTEM: Nimeni să nu se teamă de nimic. Nimeni nu a plecat vreodată fără să se întoarcă. Cel reîntors să se caute într-o nouă alcătuire.
Am văzut la picioarele mele pe Copil fugind după Cîine, care îi devora capul. Cîinele s-a supărat şi i-a spus:
– Ia-ţi capul îndărăt şi nu mă întărîta!
– Da’ acum nu mai vreau eu!
Şi începu să-şi dea de-a rostogolul capul prin praful galben. Aştepţi? Dacă nu te temi nu mai aştepta! Aşa mi s-a spus. Am crezut că-i aud paşii. M-am bucurat, am strigat tare: Iată, vine, deci nu e o minciună! Mi-am încordat nervii. Inima-mi bătea cu putere în piept. Cum va arăta? Şi dacă mă înşel iarăşi? Dacă nu s-a născut încă? Mi-am amintit de un gînd al meu, mai vechi.
EU: De-ai şti de cînd te aştept, cît doresc să fii în preajma mea! Vino, nu mă lăsa singur!
UN GLAS: Eu te iubesc mult, mult de tot, dar ce păcat că nu m-am născut încă!
ECOUL: (batjocoritor, poate) Ha, ha, ha!
EU: Hm!
Am alungat acest gînd cu un surîs. Amar? Poate. Un foşnet de gînd a trecut pe lîngă mine ca o părere-regret. Parcă mi-a spus, vîntul parcă mi-a spus: „Nu aştepta, nu aştepta, nu aştepta şi viaţa trece, trece!“ Paşii se îndepărtau. Iarăşi. Ca-ntotdeauna. Sînt singur. Acum ca întotdeauna. În astfel de împrejurări se rîde tare. Ha, ha, ha! Aşa e bine? Am coborît spre casă. Acolo mă aşteptau mîhnite, Păsări. Vai, dar nu-i nimic! N-a venit! Va veni cîndva! Mi-am privit tablourile. O, păsări, o, Speranţă! Cele trei strigăte erau: „Strigătul spre cer“, „Strigătul de seară“, „Strigătul obstinat“. Vai, vai! O casă este un atelier de pictură. Pictorul era singur şi aştepta. A aşteptat mult, dar n-a venit nimeni. A spus: „Va veni cîndva“! A ieşit în grădină cu un hîrleţ. Peste tot înflorea liliacul. În depărtare murea o pasăre. Pasărea care murea cînta. Păsările care nu mureau se înălţau spre cer. Mi se părea dureros ceea ce făceam. Dureros poate dar nu sumbru. Moartea era Cîntarea Cîntărilor! Mă reîntorceam în pămînt. Înălţarea, Purificarea, Bucuria! Se mai putea picta mult, însă… Am strigat iarăşi, am strigat din adîncul fiinţei mele, am strigat tare:
– Sînt bucuros!
M-am întins în groapa săpată de braţele mele puternice. Am tras pămîntul peste mine, senin.
– Ce faci? m-am surprins întrebîndu-mă. Nu te-ai acoperit bine cu ţărînă!
M-am ridicat din groapa adîncă şi-am bătătorit bine pămîntul peste trupul meu reîntors în sine. Şi pentru că ziua aceea avea ceva sărbătoresc în ea, Pictorul şi-a spus:
– Nu mai pictez, în schimb încep să miros a pămînt proaspăt şi în curînd, dacă o să-mi meargă tot aşa bine, o să crească din mine iarbă. Dar va trebui să veghez continuu, ca nu cumva să nu-i aud Strigătul. Atunci cînd va veni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu