Petru Arustei
De Acolo cobora ca o reptilă moale, în Întuneric, tîrîndu-şi capul cu o sfoară albă prin ţărînă. Capul lui era greu şi într-o seară a obosit. A vrut să se odihnească dar capul l-a privit mirat. Se tînguia mereu. Dar acolo murea El, cel din Întuneric, scăldat în sînge. Din El se înălţau spre cer aburi reci şi aripi mari de lilieci treceau peste umerii lui fără cap. Altădată a rămas singur şi a strigat: o, moarte, o, bucurie curată şi fără sfîrşit! Aşteaptă, nu muri, i-a strigat El! Doresc să-ţi vorbesc! Uite, tu vezi luna, stelele, soarele, şi spui că toate acestea sînt ceea ce crezi tu. Aşa spui şi nu-i adevărat. Sînt doar nişte simple becuri electrice, întreg Universul este străbătut de o reţea deasă de cabluri. Te întrebi poate cum de nu se sparg niciodată becurile? Se sparg, cum nu, însă pun eu altele cînd tu dormi! Te mai întreb acum: dacă într-o zi nu voi mai schimba becurile? Ce vei face? Cum vei trăi singur în întuneric şi frig? Chiar şi mort vei simţi cît eşti de singur! – Cu asta ai terminat, pot să mor de-acum, nu? – Nu, nu poţi să mori încă, mai aşteaptă! Cum poţi să fii atît de naiv? Acesta este un adevărat miracol, petreci cu ce-i al tău fără să pierzi nimic din tine, nu-ţi dai seama? În craniul său plin cu clopote albe şi negre un om striga furios încă din zori, smulgîndu-şi din ochi şuviţele groase de lumină: – A, lasă, nu-i nimic, mă mai culc eu şi-n seara asta, mă mai scol şu şi-n zori, dar lasă, nu-i nimic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu