septembrie 11, 2021

Și când voi fi singur

Petru Arustei

De Acolo cobora ca o reptilă moale, în Întuneric, tîrîndu-şi capul cu o sfoară albă prin ţărînă. Capul lui era greu şi într-o seară a obosit. A vrut să se odihnească dar capul l-a privit mirat. Se tînguia mereu. Dar acolo murea El, cel din Întuneric, scăldat în sînge. Din El se înălţau spre cer aburi reci şi aripi mari de lilieci treceau peste umerii lui fără cap. Altădată a rămas singur şi a strigat: o, moarte, o, bucurie curată şi fără sfîrşit! Aşteaptă, nu muri, i-a strigat El! Doresc să-ţi vorbesc! Uite, tu vezi luna, stelele, soarele, şi spui că toate acestea sînt ceea ce crezi tu. Aşa spui şi nu-i adevărat. Sînt doar nişte simple becuri electrice, întreg Universul este străbătut de o reţea deasă de cabluri. Te întrebi poate cum de nu se sparg niciodată becurile? Se sparg, cum nu, însă pun eu altele cînd tu dormi! Te mai întreb acum: dacă într-o zi nu voi mai schimba becurile? Ce vei face? Cum vei trăi singur în întuneric şi frig? Chiar şi mort vei simţi cît eşti de singur! – Cu asta ai terminat, pot să mor de-acum, nu? – Nu, nu poţi să mori încă, mai aşteaptă! Cum poţi să fii atît de naiv? Acesta este un adevărat miracol, petreci cu ce-i al tău fără să pierzi nimic din tine, nu-ţi dai seama? În craniul său plin cu clopote albe şi negre un om striga furios încă din zori, smulgîndu-şi din ochi şuviţele groase de lumină: – A, lasă, nu-i nimic, mă mai culc eu şi-n seara asta, mă mai scol şu şi-n zori, dar lasă, nu-i nimic!

Am înţeles că un om ca el, care se culcă în fiecare seară şi se scoală în fiecare dimineaţă, fără îndoială, este un martir! În aceste clipe El nu vrea să mai fie viu. De ce ai întrerupt firul firesc al vieţii? – Pentru că vreau să continui Universul! Şi începu să-mi recite o poezie lungă dar toate treceau pe lîngă urechile mele fără să pot memora ceva. Înţelegînd totul s-a apropiat de craniul meu şi mi l-a despicat în două părţi egale, cu un cuţit roşu. A scris ceva pe o coală albă şi a băgat-o în el. L-a închis bine şi a apăsat pe un alt buton. Am auzit atunci versurile foşnind prin craniul meu:
El mi-a spus totul, el mi-a spus totul
despre luna care trece visătoare pe cer
ca un cavou greşit tălmăcit de privirile laşe
despre cămila ce paşte în căruciorul ei proaspăt
şi despre mine,
un difuzor ce bea cu neruşinată mîhnire
din acel sfînt untdelemn semănat din belşug
peste grădini şi peste ape
În cinstea simpaticilor Îngeri-corbi !
Am căutat peste tot, înfrigurat, dar n-am găsit nimic, niciodată.
– Iată, acestea sînt singurele cuvinte pe care le mai ştii, mi-a spus. Nici măcar tabloul pe care-l pictasem în ultimul timp; n-a fost totul o himeră oară? L-am pictat cu adevărat? Abia mai tîrziu mi-am amintit că nu m-am căutat pe mine ci cu totul altceva şi m-am bucurat. Un singur gînd m-a fulgerat; peste cîmpiile din faţa mea soarele începuse să arunce imense bucăţi de foc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu