sub soarele tâmp ca un viezure de pază la vizuină,
miros de muștar, miezul lumii. A fost frig și am auzit ciori
croncănind despre viață și am văzut oameni preocupați vorbind despre pești
în drum spre casă. Și tu azi împlinești 39. M-am simțit bolnav și neputincios
și vântul acela fățarnic îmi răscolea boala pe dinăuntru obligându-mă să tușesc și să scuip.
Cum se mai răsucea în mine.
Ne-am uitat împreună la valuri, am trăit împreună
în mari nefericiri și câteva bucurii în ritmul ciudat al sângelui tău.
Sub soarele tâmp, călduț, al zilei de azi m-am gândit la frumusețea ta,
la cuta aceea pe care o porți sub cearcăne,
sub stratul de piele la dragostea și lumina (vai, ce de cuvinte fără de rost) care te fac altceva.
M-am uitat la picioare, mi-am văzut nesiguranța și asfaltul sfărâmicios și am simțit altceva.
M-am plimbat pe străzi liniștite și am întâlnit pisici scheletice, m-am dus apoi în centrul orașului
și aceleași pisici se cățărau pe clădiri. Tu faci azi 39, ziua e scurtă și noaptea se adună cicatrici
în oraș, iar eu știu doar atât: frumusețea ta este la fel de reală ca asfaltul, ca boala, ca soarele
acesta cu miros de muștar, frumusețea ta croncăne despre viață și îmi vorbește despre pești.
Mă plimb, deci, prin orașul acesta și laud frumusețea ta, dragostea mea, laud și cânt,
până spre dimineață un soare oranj cu păsări tâmpe, cu oameni gri și asfalt pe care călcăm
până ce moartea ne va despărți. Iar frumusețea ta e ceața și aerul și norul prin care toate
vor supraviețui. Frumusețea ta este că fără tine și nici după tine
Cosmin Perța
Cosmin Perța
RăspundețiȘtergerePoem
Frumusețea ta despre care nu am mai vorbit
În ultimul timp este fix spaima mea.
Nu se rezolvă, rămâne intactă
Și peste 5.000 de ani se vor întreba
Cât de frumoasă a fost ea
Și cât de speriat el.
Cosmin Perța
RăspundețiȘtergereFormidabil
Tot ce-am vrut să spunem părea formidabil,
Tot ce-am crezut, ce ne imaginam.
Liniștea din piept, lumina dintre câteva sute de mii de neuroni,
Suficient.
Micile și eternele și insuficientele sclipiri de moment,
Micile și neputincioasele dar atât de consistentele decizii de moment
Ne-au făcut.
Melancolia e o substanță a neființei
Melancolia e lichidul care unge rotițele neputinței
Melancolia nu își dorește nimic
Nu există în sine
E ceva creat de glandele noastre
Endocrine.
E neputință, e lipsă de curaj, e ca un garaj
Uriaș, abandonat, unde ai toate uneltele pentru a repara
Dar ți se par de căcat.
E un garaj abandonat, unde mașinile nu mai intră pentru că
Patronul e de căcat.
Unde e cinstea ta, unde e onoarea, unde e liniștea ta?
Unde e dragostea ta, unde e pajiștea pe care te vei plimba,
Unde e apa proaspătă din care vei bea?
Unde e inima ta, unde e viața ta?
Nu în imaginea ta.
Tot ce-am crezut și am vrut să spunem părea formidabil
Unde e tinerețea ta?
Unde e prospețimea ta?