Am iubit o femeie care a plecat. Am avut un prieten care m-a vândut. Ţară. Drum pierdut. Oraş fără nici un bărbat. Eu am ajuns până-n ţinutul de unde nu se mai crede şi nu se mai speră.
Ion Caraion Cimitirul de stele, Editura Eminescu, 1998
Ci de un om Şi mi-ajunge Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată
O! dacă aş avea o sută de oameni O! dacă aş avea o mie de oameni şi încă nu mi-ar ajunge Cât mi-i de sete… Cât mi-i de dragoste…
Sunt mai nefericit decât nefericirea, Ion Caraion
Am venit prea târziu în moarte, ca să mi-ajungă viaţa. Plec. Şi mai aveam atâtea de făcut… Abia începusem lumea. Abia despărţisem stihiile. Îmi trebuiau încă vreo câteva secole. De ce mi-e dat să trăiesc numai cât pasărea ori şi mai puţin? Un papagal, un vultur, un corb dăinuie mai mult ca omul. Chiar şi cioara, pare-mi-se. Ce să mai zic de broasca ţestoasă, o târâtoare? O ! şi apoi din zgârcitul pumn de zile pe care batjocoritoare soarta s-a-ndurat să mi-l dea -ce orb, ce vrăjmaş, ce zeu porcesc ori neghiob s-a găsit el, pacostea, să-mi ia o mare parte? Sau pentru ce? pentru ce? Căci n-a ştiut face (e limpede acum) cu timpul furat mie ceva nici mai de seamă şi nici de-o seamă cu cele de mine făcute O comoară desparte raiul de iad. Repede s-a întunecat. Lumina era cum nu era. Cum era n-am ştiut niciodată.
totul a durat cât ne-am spus minciuni când ne-am spus adevărul se spulberă prietenia şi dragostea rămase un pământ ars dart u spuneai adevărul chiar şi când minţeai iar eu minţeam chiar şi când spuneam adevărul dintr-o experienţă a zădărniciei
lucrurile ca nişte seminţe, ca nişte vămi, Ion Caraion
eu am trecut pe lângă ei şi le-am spus că am şi m-au lăsat să intru ea a trecut pe lângă ei şi le-a spus că n-are şi au lăsat-o să intre am mers apoi şi-am mers şi după un timp am văzut că ne aflam tot afară şi nu era nimeni atunci eu m-am aşezat pe o piatră şi ea s-a aşezat pe o piatră şi-am aşteptat şi ei n-au venit şi-am îmbătrânit aşteptând şi ne-am pietrificat
Gol
RăspundețiȘtergereAm iubit o femeie care a plecat.
Am avut un prieten care m-a vândut.
Ţară. Drum pierdut.
Oraş fără nici un bărbat.
Eu am ajuns până-n ţinutul de unde
nu se mai crede şi nu se mai speră.
Ion Caraion
Cimitirul de stele, Editura Eminescu, 1998
N-am nevoie de o sută de oameni, Ion Caraion
RăspundețiȘtergereCi de un om
Şi mi-ajunge
Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată
O! dacă aş avea o sută de oameni
O! dacă aş avea o mie de oameni
şi încă nu mi-ar ajunge
Cât mi-i de sete…
Cât mi-i de dragoste…
Sunt mai nefericit decât nefericirea, Ion Caraion
Am venit prea târziu în moarte,
ca să mi-ajungă viaţa.
Plec. Şi mai aveam atâtea de făcut…
Abia începusem lumea.
Abia despărţisem stihiile.
Îmi trebuiau încă vreo câteva secole.
De ce mi-e dat să trăiesc numai cât
pasărea ori şi mai puţin?
Un papagal, un vultur, un corb
dăinuie mai mult ca omul.
Chiar şi cioara, pare-mi-se.
Ce să mai zic de broasca ţestoasă, o târâtoare?
O ! şi apoi din zgârcitul pumn de zile
pe care batjocoritoare soarta s-a-ndurat să mi-l dea
-ce orb, ce vrăjmaş, ce zeu porcesc ori neghiob
s-a găsit el, pacostea, să-mi ia o mare parte?
Sau pentru ce? pentru ce?
Căci n-a ştiut face (e limpede acum) cu timpul furat mie
ceva nici mai de seamă şi nici de-o seamă
cu cele de mine făcute
O comoară desparte raiul de iad.
Repede s-a întunecat. Lumina
era cum nu era. Cum era n-am ştiut niciodată.
Arborilor mei, Ion Caraion
le spun ca la oameni
Sânilor mei
le spun ca la fluturi…
Mirilor mei
le spun ca la ploi.
La fluturi acuşi
le spun corcoduşi
plânsului meu
îi spun ca la noi.
Vântul şi zăpada, Ion Caraion
RăspundețiȘtergeretotul a durat
cât ne-am spus minciuni
când ne-am spus adevărul
se spulberă prietenia şi dragostea
rămase
un pământ ars
dart u spuneai adevărul chiar şi când minţeai
iar eu minţeam chiar şi când spuneam adevărul
dintr-o experienţă a zădărniciei
doi trecători
nedumeriţi ca iubirea
lucrurile ca nişte seminţe, ca nişte vămi, Ion Caraion
RăspundețiȘtergereeu am trecut pe lângă ei şi le-am spus că am şi m-au lăsat să intru
ea a trecut pe lângă ei şi le-a spus că n-are şi au lăsat-o să intre
am mers apoi şi-am mers şi după un timp
am văzut că ne aflam tot afară şi nu era nimeni
atunci eu m-am aşezat pe o piatră şi ea s-a aşezat pe o piatră
şi-am aşteptat şi ei n-au venit
şi-am îmbătrânit aşteptând şi ne-am pietrificat
poate că există sau nu există acea trecere –