Parada lupilor

Din liniştea marilor ninsori, când
renii aerului parcă trag spre miazăzi
tot polul
încărcat în sănii de sidef,

vin lupii ca un grup de bocitoare,
fiecare sunet sfâşietor
amplifică foamea şi mai rupe
o bucată din giulgiul de nea,

vin lupii care trăiesc numai din victorii,
ca alte câteva specii

ale pământului. 

Kocsis Francisko

Traducere de Cseke Gabor

https://mek.oszk.hu/11000/11055/11055.htm#8

Ninge

Ninge, ce mai ninge!

Floarea de muşcată

Şade-n drum mirată,

Gerul o atinge.

 

Ninge. Totul zboară,

Strada, cotitura.

Treptele pe scară

Au pornit de-a dura.

 

Ninge. Spre pământ

Bolta nesfârşită:

Cu sumanul rupt,

Bolta peticită.

 

Cerul coborî,

Stă ca un nerod,

Sus în capul scării,

Doborât din pod.

 

Abia fu Crăcinul,

Anul nou s-arată,

La o depărtare

Numai de o şchioapă.

 

Ninge. Flori de gheaţă

Cu zăpada-n pas,

Treci la fel tu, viaţă,

Ce ne-ai mai rămas?

 

Poate că şi anii

Se succed grămadă

Ca aceste vorbe

Scrise pe zăpadă...

 

Plantele-s mirate,

Drumu-i buimăcit.

Omu-a-ncărunţit.

Ninge peste toate.

 

Boris Pasternak

(1890 – 1960)

Traducere de Marin Sorescu

Răbdare

 dacă vei întreba vreodată cu educație

pe cineva care

nu a fost

curios să existe vreodată

de ce nu ați vrut domnule să fiți că uite

ce minunat e la noi

priviți aici acest râu de exemplu ce frumos a curs odată

sau colo pe dealuri pădurile acelea milenare cât de frumoase erau

iar

mai încolo adică mâine va fi ziuă

ziua mea

și dacă el (îți dai seama în cazul lui încă nedefinit poate fi oricine

un ocean înalt de stele

un adânc sentiment

o lungă noapte de vis

sau

chiar această scurtă introspecție)

îți va răspunde needucat

ce bă?

nu te grăbi să te superi pe el

(numai cine nu trăiește nu greșește)

poate... nu te-a auzit

mai întreabă-l cu răbdare încă o dată

Tratat de estetică

Matei NM Ungureanu

fără falsă modestie

despre estetică aș putea scrie tomuri întregi

sau picta ca dali neîntâmplate enigme

pe care nici matematica nu le-ar putea povesti

aș putea enumera ca exemplu o mie de maeștri

dar mă opresc la mama

ea

în fiecare dimineață cam la aceeași oră

ca o florăreasă fermecată de frumusețea negoțului ei

își plimba degetele iscusite

și înzestrate cu simțuri de răspundere

prin flora nărilor mele

de unde niciodată nu pleca fără un buchet măcar

pe care-l culegea în șoaptă:

''vai uite ce mucii uscați''

poala îi era plină mereu cu astfel de recolte

de toate culorile

de aia azi inspirația mea e adâncă

fără falsă modestie spuneam

despre mama aș putea recita tomuri întregi

sau picta ca dali neinventate memorii

pe care nici matematica nu le-ar putea uita

i-aș putea enumera ca exemplu o mie de lipsuri

dar mă opresc la designul dorului de

ea

e perfect

doare la fel de cumplit în orice parte aș căuta...

de aceea grilajul ăsta din fier forjat

vopsit în negru cu cruciulițe aurii

nu e conturul lui

cel mult un curent artistic trecător

dorul doar doare

fără margini

în concluzie estetica e o mamă

fără falsă modestie

Poate...

…era sala obscură în care muzica zbura către noi,

nu, nu în barul în care am băut ambele pahare,

nu din lăcomie, desigur, ci prin bunăvoință…

sigur în sala obscură, pe două scaune alăturate

la capătul rîndului, mai era cineva în stînga –

și o mînă care a plecat tatonînd încet, foarte

încet, ca un șarpe blînd, spre cealaltă mînă,

da, acela a fost momentul în care dintr-odată

mîinile s-au atins, calde, tremurînd ușor, timide…

și era ploaie de primăvară și ghinda aceea

a încolțit și a crescut în stejarul falnic de azi

și, poate, încă mai crește, adaugă noi cercuri

tulpini sale acoperite de scoarță ca de un scut!

În sala obscură, muzicală, în Selva Oscura –

sînt clipe în care întîmplarea devine destin!

Liviu Antonesei

21 – 22 Decembrie 2020, în Iași 

Stele pe câmp

Cădeau bufniţele argintii ca nişte stele pe câmp,

sălbatice şi gâtuite de alice.

Le culegeam de prin buruieni şi desişuri,

potrivindu-mi-le pe la şolduri şi brânci.

Şi cum nu erau atinse decât de o moarte vagă şi albă,

începuseră să bată aprig din aripi, din inimi şi din idealuri,

iar eu simţeam că mi se surpă ţărâna sub picioare,

că zbor de-a binelea,

că însuşi miezul cerului e pe-aici, pe-aproape.

 

De aterizat, n-am putut ateriza decât

după ce rupsesem,

cum ai culege ciuperci şi pere zemoase toamna,

gâtul celor patruzeci de păsări de vis şi omăt.

 

Cădeau stele ca nişte bufniţe pe câmp, sălbatice

şi gâtuite de alice.

Ioan Flora

Fericita întristare

Nu te îndepărta de la mine Îngere al fecioriei

doar ai plâns odată cu mine naşterea întunecată

apoi m-ai trimis în lumină

 

vom trece împreună taina aflării?

 

printre zăbrele și zăvoare licărul seminal ațipește

pe jgheabul petalei pierdut

în câmpul reginei nopții

spre cer voi ridica ochii

dinspre viaţă fără de mângâiere

a cărţilor

 

în pieptul altuia voi răsădi

ardoarea neputința splendoarea

micile pietre tombale rănite

de mușchii lor zdrențuroși – piedicuțe –

spre un Nord ce pune mai presus îndoiala

 

viii şi morţii împart ospăţul

cum saliva pe buzele ibovnicei

 

roagă-te dar pentru mine

 

ceara are încă răbdare

până spiţele bicicletei se învelesc

în doliul subţire

 

sub paza ta sângele stă gata să cânte

fericita lui întristare

 

Lucia Negoiță

https://centrulbrancusi.ro/confesiuni-numarul-59-60/

Atât numai

Cercul Poeților Apăruți – Dorin Tudoran: 

În fiecare os mi-aţi sădit

un mausoleu

în fiecare picătură de sânge

port, roşie –

o piaţă.

Dacă i-ar da prin minte

copilului meu

să sufle spre mine

ca într-o lumânare, atât numai –

n-ar auzi decât

prăbuşindu-se un vraf de ziare;

mausoleu peste mausoleu,

piaţă cu piaţă.

https://moldova.europalibera.org/a/dorin-tudoran-de-bun%C4%83voie-autobiografia-mea/30995739.html

(fruct pe bune)

Cercul Poeților Apăruți – Iulia Ralia Raclaru 

am poftit o cafea

cu kicsi şi em/ exact acolo pe strasse la terasă
soarele trecuse de amiază

se schimbase după atâţia ani
era prea fierbinte
înţepa
trăgea fire prin piele
hm fiecare intra ultra
violet trecea
roşu în sinapse
zoom ++
nu-mi mai amintesc cine a desenat primul
contur de ceaşcă doar era vară vedeai la fel

cu buzele cu ochii

linia arsă în sens unic
între mine şi floare
doar aşa un cârcel
o coadă
pofticioasă

Teodor, Teo, Toader

Cercul Poeților Apăruți – Liviu Antonesei

Numele din actul notarului, altul din război,

tare-i plăcea căpitanului să scurteze numele,

devenise pînă și el Papa din Papadopol,

și cel dat de gura satului unde-a primit pogoanele

după războiul din care a avut noroc să revină

și unde a făcut cu Zenobia lui fii în număr de trei

și cinci fiice la număr, era fecior de la munte,

și a fost noapte și apoi s-a făcut dimineață…

Doar el avea rînduri de viță delavar sau delaware,

cu boabe roz vineții și aromate de parcă crescuseră

din coasta blîndă a raiului, așa se chema dealul…

Într-o zi a intrat în prăvălie haiducul Coroi, veste

peste patru județe, a cerut o ulcică de vin, s-a așezat

și a luat ziarul în care era pictat chipul său și a zîmbit

sub ochii bunicului care a simțit cum îl strînge cămașa,

iar bandidul zîmbea mai departe, a terminat vinul,

a venit la tejghea, a pus un galben și i-a spus

să stea liniștit și să-și crească pruncii, că doar

nu pentru el coborîse prin păduri, peste dealuri,

apoi a ieșit cu pălăria trasă adînc peste ochi –

și s-a făcut noapte, apoi a fost iar dimineață.

Iar după războiul al doilea, în care n-a mai avut

de luptat și nici de primit decorații, a fost înălțat

la rang de chiabur și pus la dări fără număr –

se bucura că-i crescuseră cei trei fii și cele cinci fiice,

și iar s-a bucurat că-i lăsaseră rîndurile de viță

delavar sau delaware, cu boabele roz vineții

și parfumate de parcă strugurii ar fi fost culeși

direct din coasta blîndă a raiului, iar el nu-i

mai strivea niciodată în teascul cu vîrsta

întinsă de la un război mondial la altul, și

nu-i culegea, erau pradă păsărilor, trecătorilor,

iar de cîteva ori am cules și eu cîteva boabe

și simt și acum, chiar acum, parfumul intens

în cerul gurii de parcă am fost amprentat pe vecie –

și s-a lăsat noaptea, apoi s-a făcut iar dimineață.

Și cînd ieșeam ultima oară pe ușa salonului de spital,

s-a ridicat în capul oaselor și a strigat spre mama:

„Ano, băiatul acesta va ajunge un om mare!”

Așa a fost, am și acum un metru și optzeci și doi

de centimetri, sînt cu două degete mai înalt decît el…

14 – 15 Decembrie 2020, în Iași

Jumătate dintr-un poem

De mă vei căuta

într-o zi

în gânduri

mă vei găsi

departe

nu atât de departe

când zorii uneori

din senin

aproape-s 

fără suflare

 

Eli Gîlcescu

(1o zile înainte de Crăciun)

Privighetoarea știe românește

De Ziua Limbii Române o poezie foarte frumoasă, scrisă de

Petre Craciun

Privește, tată, cântă la fereastră

Privighetoarea, pasăre măiastră.

Dar oare cântă? Parcă îmi vorbește...

Privighetoarea știe românește?

A învățat să cânte pe câmpie

De la bunicile-mbrăcate-n ie.

Cuvântul a deprins să îl șoptească,

De la bătrâni, în glia românească.

Ce dulce zice-n limba ei știută

De tinerii ce cântă din lăută.

Ascultă, cântă iar privighetoarea,

Tresare cerul și suspină floarea.

Adorm în vis cu codrii de aramă,

Iar trilul ei e cântecul de mamă.

S-o ascultați, doar nouă ne vorbește,

Privighetoarea știe românește.

Alergătorul

 Astăzi, pentru majoritatea e o zi obișnuită, dar pentru unii o zi în care își pot atinge un țel. Pentru destui însă e o zi în care, deși știu că sunt în stare, se simt perdanți încă din start, și asta datorită piedicilor concurenților și nu valorii lor.

Răsfoind prin scrierile mai vechi am dat peste un poem care se potrivește de minune celor care au credință în Dumnezeu și puterile lor și nu se dau bătuți:

Într-un genunchi, pe brațe sprijinit,

se roagă-n gând, la maximum 'ncordat,

Așteaptă tremurând, al startului semnal

alergătorul tânăr, ne'xperimentat.

În stânga lui e campionul lumii

și-acesta îi zâmbește, batjocoritor,

În dreapta-i este, acela care

tot publicul îl vede, noul campion.

Nici nu mai cutează măcar să îi privească,

se uită-n jos rugându-se în gând,

Cu limba-și face cruce și-n sine-o rugăciune,

al treilea măcar să termine, sperând.

S-aude pocnetul lansat în sus de starter,

împinge cu putere talpa stângului picior,

Din câțiva pași ajunge încadrat,

între speranța lumii și vechiul campion.

Le ține ritmul, aleargă-n troica celor mari,

sperând ca pân' la ultim tur, măcar,

Să se-afle în rândul celor cu pretenții,

munca lui nu fie cu totul în zadar.

Cei doi „vecini” i-aruncă priviri pline de ură,

s-apropie de ultima turnantă, simte că cedează,

Se străduie cu ei să țină încă pasul,

când un picior străin, ascuns, fuga îi retează.

Mâinile prin aer degeaba le rotește,

se-mpiedică și cade prăbușit,

C-o ultimă privire, disperat îi vede

depărtându-se, și-al campionului rânjit.

Închide ochii, îi vine ca să urle,

bate cu pumni-n zgură, deznădăjduit,

Visul lui de-a fi, măcar între primii

și de-a primi urale, acuma-i năruit.

Ultimul alergător, discret îl ocolește

atletul nostru vrea să iasă de pe pistă

Și să abandoneze chiar se pregătește,

dar rânjetul trișorului îi minte îi persistă.

Ca un arc deodată sare, se-ncordează,

o mână nevăzută, de jos îl saltă ca să fugă,

O altă mână, la fel de nevăzută,

în față îl împinge, 'l-îndeamnă să-i ajungă,

`l-ajunge pe ultimul atlet și îl întrece,

și pe următorul lejer îl depășește,

Privirea lui spre primii este ațintită,

aleargă, ba nu, se pare că plutește.

Unul câte unul, cu toți-s întrecuți

i-ajunge pe cei doi, sarcastic le zâmbește,

La doar câțiva pași de finiș,

cu ultimul efort, de lângă ei zvâcnește.

Un sfert de pas, cu-atâta îi întrece,

și-n urletul mulțimii, linia pășește,

E campion, e primul dintre toți,

și pentru a doua oară, el se prăbușește.

Se-ntoarce cu fața către cer,

desface mâinele formând o cruce,

De-acolo din înalturi, dintre nori,

o rază luminoasă pân' la el ajunge.

*

Așa-i și-n viața cea de zi cu zi,

și cu credința-n Dumnezeu,

Când cei din jurul tău te-mpiedică,

și-ți pun în față obstacole mereu,

Să nu poți, cursa să o duci la capăt,

întru credință și mersul drept, spre înainte,

Ajunge bătut să nu te dai, să ai voință,

și Dumnezeu 'ți va da puteri nebănuite.

Dan HașDean

Sticlăria 30 mai 2014

L-am întâlnit pe Dumnezeu

 

Mircea Florin Şandru

L-am întâlnit pe Dumnezeu; era singur şi îi era foame, şi îi era frig,

Şi era nedormit. Stătea pe creasta cerului şi veghea. Îmi era frică

Să îl privesc, îmi era frică să-i spun toate păcatele mele.

Coboară Doamne, i-aş fi zis – şi m-ar fi înţeles, şi m-ar fi ascultat –

Căci El trecea dincolo de limbi şi dincolo de fiinţe.

Coboară Doamne în casa mea, i-aş fi zis, şi i-aş fi dat haine,

Şi l-aş fi aşezat lângă foc, şi i-aş fi dat mied, şi i-aş fi dat merinde,

Şi i-aş fi spus o poveste de demult. Şi el ar fi adormit, şi l-ar fi visat

Pe Fiul Său, şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit, şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată. Şi ar fi venit primăvara,

Şi am fi scos plugurile, şi am fi tras brazdă, şi am fi semănat

Grâu, porumb şi secară. Şi ar fi venit vara, şi am fi stat sub pomul vieţii,

Şi am fi bătut coasa. Goi până la brâu am fi cosit dealurile

Poloage, poloage. Şi ar fi venit femeia mea, şi ar fi venit copiii mei

Cu mâncare, cu apă şi cu ştergare, căci am fi fost asudaţi

Şi obosiţi, şi arşi de soare. Apoi am fi secerat şi am fi treierat,

Şi am fi dus sacii la moară. Toamna am fi umplut coşarele cu porumb

Şi am fi văzut cum zboară cocorii. Ar fi venit iarna şi am fi stat în casă

La gura sobei. Şi eu i-aş fi spus o poveste de demult,

Şi Dumnezeu ar fi adormit, şi l-ar fi visat pe Fiul Său,

Şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată.

Moș Niculae

pe valea vezii la deal dincoace de pitești

pentru nişte copii de ţărani

în decembrie ningea cu adevărat

printre dealuri păduri şi vâlcele

acolo

iarna e frumoasă şi ţine cât o copilărie

iar amintirile când încep nu se termină niciodată

şase perechi de ghetuţe

vechi şi uzate

înşirate la uşă după înălţime şi potriveală

date cu cremă adânc lustruite cu seu şi cu ceară

strălucind de curăţenie

aşteptau cuminţi toată noaptea aceea zorile

adormeam târziu

închipuindu-mi lumea

plină de jucării bomboane şi portocale

dar toată noaptea visam că moş niculae nu mai vine

dimineaţa

mă trezeam trist obosit

cu ochii mari umezi cât cepele

alergam şovăielnic spre acolo

deschideam încet uşa priveam în golul

din care aievea doritul creştea uimit pe margine

sub icoana de lemn a maicii domnului

candela aprinsă

busuioc şi crenguţa verde de brad

vedeam doar ghetuţele mele

moşul umpluse cuibul auriu cu un ou mare rotat

din care zburau rând pe rând toate gândurile

gata să nască

o singură dată pe an

când

undeva

într-un sat pe valea vezii la deal dincoace de piteşti

un copil fericit mânca pe saturate

o portocală uriaşă!

De Ziua Națională

Video 1 Decembrie, pe partie | stiri.tvr.ro - Site-ul de stiri al TVR

Lui Georg Baselitz

Cercul Poeților Apăruți (9) – Adrian Grauenfels

Oare devin un Arlechin?
Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.
Un arlechin se așează pe zodie, devine crab şi dispare.
Femeile strâng aburii trezirii lor în cutii, aranjate după principii.
Cercul concentric face grimase dar nu poate scăpa din perimetrul sau cotropit.
Din mine ţâşnesc fântâni cu susur echidistant,
apa lor îmbie curajul reflectat al corăbiilor de hârtie efemeră.
Îţi scriu pentru că nu am alte gânduri sau scamatorii de făcut.
Himerele devin durere şi pleacă, eu rămân singur la oglindă, duşmănit de axiome.
Trecătorii merg pe muchia străzii agăţaţi de realitate şi de teama de abject.
Sistemul dirijează trupul întâmplărilor. Şi nu, nu la Marienbad te-am cunoscut dantelă şi feerie, trenuri trenuri spintecând ecoul, îmi citeai din Dante fermecaţi de nepăsare, paradisurile cădeau ca muştele lângă noi, ceaţa avea textură de steag bizantin, ascultăm paşii tăi în nisip, în băltoace, emulsia fotografiilor se înfiora atinsă de buze, de atâta nesperată frumuseţe, clipele ireversibile, noaptea se scutură ca un prunc şi timpul se contractă în braţele tale, devenisem eu, invers, bătrân şi uitat.

Kafka made in Prahova

Cercul Poeților Apăruți (8) – Camelia Iuliana Radu 

un cărăbuș mutant

cu pleoape de țiței

te va privi cu indiferența unui director

cu gaze la stomac

crăcănat pe simeze

își rafinează nuanțele viitorului de sub preș

paleta întunecată a culorilor nedeclarate

tonurile grele ale câștigului

și ale crimei cu premeditare

peste al cărei sânge închegat calcă

în fiecare an

ritualic