Bătrânul

Cercul Poeților Apăruți (9) 

există o bancă în parcul copou,

una singură,

pe care în fiecare zi

soarele se aşază

un pic altfel.

bănuiam că în acel triunghi,

la o oră a amiezii,

dumnezeu însuşi

îţi poate surâde.

dacă ai ochi să-l vezi.

ieri, un chip bătrân

încercat de boală şi îngeri

murmura ceva.

o rugăciune, mi-am zis.

și mi-am înghiţit zâmbetul.

bătrânul nu mă vedea.

de fapt, cred,

nu mai vedea demult oameni.

venise vremea unei alte priviri.

în plină amiază, într-un parc,

un bătrân se roagă

să moară.

iar dumnezeu

luat prin surprindere

rămâne fâstâcit

într-un tremur uşor,

ca o fecioară

la prima întâlnire,

neştiind cum se cuvine

să se poarte.

Nicoleta Dabija

În amintirea...

Un poem... rar. Să știm cine (mai) este... în

Cercul Poeților Apăruți (4) – Liviu Antonesei, În amintirea…/ Lui Mati Botezatu

Lui Mati, întotdeauna și acum

Mi-am pregătit decuseară cămașa neagră,

un sacou negru, pălărie neagră, cei mai buni

pantofi negri și blugii Levi`s, cei albastru închis,

să facă punte, să regăsim tinerețea intactă…

Peste noapte, vedenia înfricoșătoare, un grup

de prieteni cu măștile albe pe chipuri, răsfirați,

urmînd cu pași înceți, popii și diaconii din frunte,

coroanele purtate pe brațe și sicriul deschis –

de acolo, fără mască, el, doar el liber, doar el

eliberat de greaua povară a lumii, în vreme

ce noi ne ascundeam chipul sub măștile albe,

ca și cum ai putea s-o înșeli pe harnica doamnă!

Cînd am deschis ochii, am știut că nu voi merge,

că voi refuza să-mi ascund chipul de moarte,

uneori, această trufașă doamnă trebuie sfidată,

trebuie să-i răspunzi în limba pe care o știe…

M-am îmbrăcat încet în hainele pregătite anume,

am privit, am reprivit filmul pregătit pentru

ultima sa plecare, am băut cafea și tutun,

mi-am pus masca albă, mănușile asemenea,

amestecînd cele două culori ale doliului și

 am ieșit să-l conduc

singur pe drumul din urmă –

și-i vedeam zîmbetul acela de la mijlocul

ultimei ierni pe care a petrecut-o aici!

Și moartea poartă mereu două umbre…

Liviu Antonesei

25 – 26 Mai 2020, în Iași

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2020/05/21/rip-mati-botezatu/

Cercul

alcătuim noi rugăciuni într-un proiect de totală smerenie

„fără aripi n-am sens“ – strigă pasărea ascuțindu-și ghearele de reptilă

„vezi, ca într-un fel de război, clipa nu mai are tandreţe ori milă“

(pasărea din floarea albă muşca, cu o poftă nebună mesteca o petală

libertatea înaltului doar ţărână era)

 *

râul își varsă apele pângărite de trecere peste tăbliţa de lut (pe care se înșiruie vechile armonii)

(poate așa au voit în vechime ode să scrie vechii poeţi anonimi)

 sentimentele lor încă mai stăruie (ca o vară de rând prin îngălbenitele ierburi)

văzduhuri de argint s-au coclit, 

zborul cocorilor a fericit balerina pe scena ei şchiopătând undeva, aproape de capătul lumii

„dulce s-a făcut și tristețea (ca un pom desfrunzit)“ – strigă (în cerul ei) Pasărea

Petru COVACI

Banchetul imaginar

(este o tipă harnică și nu se fereşte de banul în plus)

dimineaţa, de la balcon, ascultă trilurile păsării

ce îi înmoaie inima

ar vrea să devină dama de pică

doarme pe băncile din afara oraşului

şi-a vopsit păru-n şuviţe,

mătură şi spală de zor

scările (pe unde coboară toţi, absolut toţi)

la masa scundă-a tăcerii bucata de pâine pregătește

banchetul imaginar

Petru Covaci

https://petrucovaci.files.wordpress.com/2016/05/banchetul-imaginar.pdf

Ploaia de aur

ating ușa (înțepenită) izbindu-mă de

aerul rarefiat (al râului) (ce nu mai poate să curgă)

îi spun inimii că totul este OK,

inima bate cu inima ei de inimă

(de parcă o buruiană nepământeană ar înflori)

(văd cuibul maimuței, purecii câinelui, păduchii reginei) duhoarea înclină capul

(cu gura pecetluită, cu privirea pecetluită cu mersul pecetluit)

(desigur, lacrima poate atinge ochiul singurătății)

pe cărarea plină de gropi șuieră gloanțe nepământene

colonia de struți își păzește (cu sârg)

sentimentele

ca barca ajunsă, din greșeală, la mal

cutia cu mile, a inerției, revarsă vara

îngălbenitelor ierburi

printre vechi jurăminte, grea și fierbinte

o ploaie de aur cade

peste

un cimitir de cuvinte

Petru COVACI

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2020/05/SCRIPTOR-5-6-2020-c.pdf

Adevărul e pe pământ fără să fie știut

Ușor ca neaua poate fi

Cuvântul

Rotund ca genunchiul de fată

Sau, dimpotrivă, colțuros și greu

Plin de ură, de mândrie

De împătimită speranță

Scrijelit pe fereastra temniței

Sau rostit cu o nespusă grijă

Înstrăinat și melancolic

Înspăimântat vesel sau trist

Strălucitor sau obscur

Nejudecat sau plin de miez

Exprimând ceea ce există

Sau ocolind adevărul

El poate avea

Capul și picioarele de cerb

Trupul de pasăre rară

Poate fugi sau zbura

Se poate ascunde-n tăcere

Dar nu poate distruge

Umbra omului

Pe care-l exprimă

Și care prin el

Ori poate numai

Pe marginea lui

Poate muri

Sau poate învia.

Theodor-George Calcan

Din volumul Amneziile doamnei Voltaire,în curs de editare la Junimea, colecţia „Atrium“

Epilog

Dacă luăm în considerare faptul că toți suntem condamnați

la moarte într-un fel sau altul de o instanță sau alta

e posibil ca toate lucrurile acestea să aibă un sens.

Ultima masă e ca și prima:

ne alimentăm frica.

De asta

dacă întrebi hârtia,

dacă întrebi litera care se rotunjește

în vârful peniței,

răspunsul e unul singur:

poetul e condamnatul la moarte

care își scrie mereu

cu fiecare pagină

ultima dorință.

Cred că nici cititorul nu se simte mai bine.

Însă, trebuie să recunoaștem, în acest moment cititorul este

cât de cât prevenit.

Adrian ALUI GHEORGHE

Din volumul Comunitatea artistică, încurs de editare la Junimea, colecţia „Atrium“

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2020/05/SCRIPTOR-5-6-2020-c.pdf

Spargerea nebuniei

deodată cum se suie fulgerul pe creste

înainte de a întuneca spaima cu strălucirea sa furioasă

cineva a spus

să adoarmă mulțimea în vidul casei sale

de azi și până vom avea pofta împlinită

să se prăvale tăcerea pe mugurii brazilor rostuiți lângă ape

înainte ca nebunia luminii să se atingă de zori

să se facă pușcărie la domiciliu

și toți oamenii fără excepție dincolo de ce este exceptat în mod firesc

să se plângă pe litere

și să mulțumească nebuniei că i-am condamnat

deodată cum se suie adevărul în pustia furtunii

cineva a spus

să fie noapte să nu mai fie zi în plămânii oamenilor

să se deșarte televiziunile de noroi

în oprobiul lor și să se îndrăgostească de spaimă

să savureze hubloul ca și cum marea i-ar săruta cu libertate

și să nu se mai întâmple să fie liberi

deodată nebunii seminției au atins lumina și au spus

nu exiști înger al tăciunei

nu poți fi tu dumnezeu în noi idee hidoasă de furtuni

spurcată trecere prin aer a delirului

de moarte

deodată s-a făcut dimineață s-a făcut zi

și am reînviat

George Adrian Popescu

Reînviere

Este adevărat că, după moarte, într-o zi
Vom fi treziţi de un înfricoşător sunet de trompete?
Iartă-mă, Doamne, dar eu mă consolez cu gândul
că trezirea şi învierea noastră, a celor morţi,
vor fi fi vestite de cântecul unui cocoş.
După asta vom mai aromi un pic...
Prima care se va scula va fi Mama... O vom auzi
aprinzând în linişte focul,
punând în linişte ceainicul pe plită
şi ridicând cu blândeţe ibricul de pe policioară.
Iar noi vom fi din nou acasă.

Vladimir Holan

Traducere de Petru Dimofte

Cînd plouă duminica

Cînd plouă duminica și cînd ești singur, cu-adevărat

singur

către toate deschis, cînd nici hoțul nu vine,

nici bețivul nu bate la ușă nici dușmanul,

cînd plouă duminica și te simți părăsit

și-nțelegi cum să trăiești fără trup,

cînd plouă duminica și ție însuți îți aparții,

nu aștepta să schimbi o vorbă cu tine!

Acum e numai îngerul care știe ce e deasupra,

atunci e numai diavolul care știe ce-i dedesubt.

Cartea e destinată păstrării, poezia poate fi

părăsită...

Vladimir Holan

Traducere de Ovidiu Genaru și Dragoș Șesan

Risipei se dedă Florarul

Ne-om aminti cândva târziu
De-această întâmplare simplă,
De-această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
Din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
Risipei se dedă Florarul.

Polenul cade peste noi,
În preajmă galbene troiene
Alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,
Şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
Ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
De-această întâmplare simplă,
De-această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri –
Latente-n pulberi aurii
Păduri ce ar putea să fie
Şi niciodată nu vor fi.

Lucian Blaga

Cuvânt despre adevăr

cu de la mine putere te-am rostuit
în gândul meu
cu alunecarea luminii pe brațe
în zi de uitare despre toate alte câte ar putea fi

tu desenai sufletul ochilor
în formă de curcubeie
de-a fluturii și de-a mirosul dansai
înlăuntrul gândului meu
când respiram întinderea nemărginirii

te-am înlânțuit înlăuntrul coastelor
cu de la mine putere
și ți-am spus aici să stai
femeie
căci doar astfel poți fi ce nu există
și nu va mai fi

George Adrian Popescu

Poemul meu

hăituim prin liniștea ploii luciul privirii c-un vierme
bătăile inimii îmi golesc sângele într-o cochilie de melc
tăcerea îmi împuținează frica mi-o-adună-n poeme
cititorii se hrănesc cu lucruri mărunte în formă de cerc

dornic sângele galben al florii de rapiță ecou de vitraliu
usucă lacrima ierbii necruțătoare copilăria fricii prin noi
duce apă cu ciurul la moară ecoul nașterii e iar în travaliu
setea scârțâie-n ciutură învrăjbitele vânturi adorm în noroi

mâhnită tăcerea-și îmbracă foamea-n foșnet de rochii
trecutul ei sihastru arde-un bastard în barbă
în lacrimi frumosul trup al fricii îl face vântul așchii
și-și plânge tinerețea pe firul ars de iarbă

a putrezit sărutul ecou-i carnivor ciobește setea buzei
poemul meu e-o fărimitură roză ce arde umbra muzei

Gheorghe Vidican

Oradea
23.05.2020

În mâinile mele

în mâinile mele privirea ta-i un glonte-nforit
uimirea ta goală de mine e-n mâinile mele
un hambar de liniște deschide-închide tacit
tăcerea ca un poem de iubire cu tente rebele

în mâinile mele rostirea-nserării învață să curgă
golește venele fricii pleoapa ta devine un trup
dansează pe un jar fantomatic rostește o rugă
căruntă libertatea e-o ticăloasă foame de lup

acustica durerii și-ascunde-n lacrimi glasul
tăcerea ta-i ecoul ce-a putrezit în șoapte
în mâinile mele a ars de libertate orașul
s-a spart întunericul în mâinle mele e noapte

o hartă a tăcerilor tale e ticsită la colțuri cu haos
sunt cicatrice nepământene a lacrimii venite din laos

Gheorghe Vidican

Oradea, 14.05.2020

Podul Preacecinîi

Cercul Poeților Apăruți – Iosif Brodsky

Pe podul Pracecinîi unde noi doi întruchipam arătătoarele ceasului

înlănțuite la orele douășpe

despărțindu-se nu pentru o zi ci pentru o viață,

astăzi aici, pe podul Pracecinîi un pescar

suferind de complexul lui Narcis

se holbează uitînd de plută și de sfoară

la propriu său chip care tremură, tremură.

ba îl imbătrânește, 

luminîndu-i tînăra fața 

sau dăruindu-i o mie de riduri,

El ne-a ocupat locul pe bună dreptate

De la o vreme

singurătatea simbolizează alt timp

și asta îți dă dreptul să locuiești unde vrei.

Fie ca el

să se privească liniștit în apele noastre

poate cine știe, se va regăsi.

Rîul de fapt lui îi aparține

ca o casă în care după ce s-aua dus oglinzile

propietarii au dispărut

 In românește de Maria și Mircea Dinescu

Fără titlu

Cercul Poeților Apăruți  

Când am înțeles că nu mă poți iubi, 

am rescris povestea noastră 

de la geneză :

Dumnezeu a suspinat 

și a fost lacrimă. 

Așa începe istoria plânsului… 

… încă de atunci 

te plâng pe umărul meu

 Ștefan Șandru

Întrebări

Din pom de mai răsari
un cer hrănit de lacrimi

noi furtuni

deodată

aud cum ard
de atâtea patimi

se zguduie

de ploaie iar scâncesc
și simt ce simte ea
dar cine s-o audă?

Te întreb de unde vine?...
sau vorbește-mi despre tine

uitându-te la soare

Eli Gîlcescu

Printre amintiri

‎Clara Mărgineanu‎ în Pariu pe Prietenie

6 mai 2015 

Am spus că voi reveni cu amănunte, încet, încet... Încet, dar sigur ca în orice iubire autentică. Prin urmare, vor fi alături de noi, ca mereu, de la începuturile „Pariului“, Tatiana şi Marius Ojog, un cuplu frumos de tot, în viaţă şi în artă. Oameni buni şi dragi, talentaţi şi sufletişti care au răspuns chemărilor prieteniei. Au venit mereu, de la Călăraşi la Bucureşti, chiar şi într-un decembrie cu ninsoare, când lansam „Măştile Cleopardei“, chiar şi într-un ianuarie cu lapoviţă, când lansam, tot la „Spice“, „Destine cu har“. Le mulţumesc din suflet!

Pe 24 mai, la Clubul „Spice“ va fi invitată de onoare inegalabila doamnă şi scriitoarea de excepţie, Ileana Vulpescu. O vom sărbători, o vom aplauda, pentru tot ce a scris, pentru tot ce ne-a învăţat, pentru că lectura volumelor sale ne-a făcut ceva mai buni şi mai fericiţi, pentru că împlineşte 82 de ani!
Vom lansa, de asemenea, antologia de poezie contemporană „Sărutul“, care include 32 de autori. Cartea a apărut la Târgu Jiu. Mulţumim frumos pentru acest dar, doamnei Elisabeta Gîlcescu! Cum am promis, am revenit cu detalii.

Tânăr și singur eram

Se cutremurau grinzi și țâțâni;
Pe scripeți cu roți
De guri și de mâini
Înălțăm aplauze-urale,
În urechea acelui veac...
Nu era nimeni în strană
Alături de care să tac.

Doamne!
..Și tânăr și singur eram,
Ca o rană.

Ștefan Radof

Fruct înviat

Am privit frumusețea și m’am cutremurat.
Am simțit’o.
Prindeam lacrimi cum un măr înviat.
Nici soare, nici lună, doar o cunună,
noapte, nici zi, amintind de copii.
Cum peștii prin apă frumusețea prin mine
fierbinte, eu, mai fierbinte,
vindecătoare când uiți de zăvoare.
Cum fruct mă simțeam cum pe ram
din singurătate ieșind, înviam.
Trecea Domnul prin mine așteptând să mă coc.
Unde scriu e primăvară ca’n fluture,
naște în mine lăstare, cutremurare.
Fruct pentru cei care știu.
Mai aproape de vii cum de morți,
mai am să deschid câteva porți.
Prind lacrimi ca mărul rotat și plăpând
frumusețea prin mine trecând
fruct înviat!

George V. Precup