Bătrânul

Cercul Poeților Apăruți (9) 

există o bancă în parcul copou,

una singură,

pe care în fiecare zi

soarele se aşază

un pic altfel.

bănuiam că în acel triunghi,

la o oră a amiezii,

dumnezeu însuşi

îţi poate surâde.

dacă ai ochi să-l vezi.

ieri, un chip bătrân

încercat de boală şi îngeri

murmura ceva.

o rugăciune, mi-am zis.

și mi-am înghiţit zâmbetul.

bătrânul nu mă vedea.

de fapt, cred,

nu mai vedea demult oameni.

venise vremea unei alte priviri.

în plină amiază, într-un parc,

un bătrân se roagă

să moară.

iar dumnezeu

luat prin surprindere

rămâne fâstâcit

într-un tremur uşor,

ca o fecioară

la prima întâlnire,

neştiind cum se cuvine

să se poarte.

Nicoleta Dabija

Mușcă din mine

Cercul Poeților Apăruți 

mușcă din mine,

am multe kilograme în plus

pe suflet.

zâmbetul să dispară,

de dragoste,

de bine, de rău, de gri,

sunt cu de toate.

mușcă și mestecă-mă

cu inocență

camera mea are vedere

la inimă.

Nicoleta Dabija

Acasă

acolo unde ai rămas tu

începe acum acasă al meu,

sus la mormânt

unde arborii ating cerul

urlând.

doi copii aleargă spre mine:

nico, te iubim.

sunt un fel de mamă

un substitut, m-am obișnuit…

unul mă-ntreabă ce vedete

am mai întâlnit,

eu îl întreb la ce se uită,

la desene animate, răspunde

păi, m-am întâlnit cu spongebob

și cu cei trei urși din aventurile fraților urși.

mă întâmpină mama, cu povești

despre trei băieți care bat toaca

din trei colțuri ale satului, dimineața și seara.

și mama a bătut cândva toaca…

unchiul a încercat să o spânzure pe mătușa

au obosit amândoi în drumul spre ștreang,

păcat, și-a spus el în gând, păcat

de cavoul proaspăt construit,

nu-i stă bine fără cadavru.

și-a vărsat durerea în alcool și amor,

în amorul pentru o altă femeie,

stigmatizată pe o listă a rușinii

la căminul cultural.

însă dragostea e oarbă, ce contează un sifilis?

tata? tata e gelos

pe tânăra cu care s-a iubit pătimaș

acum niște ani, ea nu-l mai vrea,

se iubește în schimb cu alții, cu mulți alții…

de asta e supărat tata și a luat decizia

să n-o mai lase să ia apă de la

fântâna din fața porții noastre:

n-are decât să moară de sete.

mi-a mai povestit mama,

dar s-a înstrăinat și ea

și lumea ei se scaldă 

în același râu sărat

cu lumea mea. 

Nicoleta Dabija

De-aș putea

de-aș putea rămâne în căldura

visului din noaptea trecută,

în suflul acela plin al iubirii,

temperatura la care se scrie poezia.

am fost ca o mănușă întoarsă azi,

m-am gândit la dăruirea totală.

femeile își deschid mai ușor coapsele…

bărbații mi-ar zâmbi acum complice,

însă ei când vor învăța să spună

uite, acesta este trupul meu, fă ce vrei cu el?

(o, fiți liniștiți,

nu scriu un poem feminist)

un tip m-a oprit pe stradă,

vreți să ținem legătura, m-a întrebat

nu, îmi pare rău, i-am răspuns

însă abia în a doua secundă mi-a părut rău,

avea ochi albaștri,

părea condamnat, aș fi putut fi eu

gura de aer înainte de a lua el o decizie.

înapoi, pe furiș, în clipa aceea din amintire

când m-a lăsat să fac ce vreau cu trupul lui

și extazul n-a mai contat,

generozitatea singură îmi golise ființa.

am rămas de-atunci într-o margine de mine,

într-o margine de viață,

poate de propria-mi viață.

visul din noaptea trecută

doar mi-a amintit

că am trăit înainte să visez

și timpul a trișat la cărți,

și am trecut ca proasta peste…

și când, unde, la cine

se va întoarce dăruirea aceea?

se va întoarce?

Nicoleta Dabija