Plecarea regăsirii tale

CORTINA A CĂZUT

 

Între noi cortina a căzut.

Eram actor,

Jucam o dramă,

În care eu mimam că sunt

Rănit mortal,

Frumoasă doamnă.

Aplauzele mai vibrau

Între tavan şi lampadare,

Când eu plângeam

Plecarea ta...

Şi rana îmi părea că doare,

Sub mantie,

Şi sîngera.

Luminile se tot stingeau...

Iar în decor,

Rămas doar eu,

Încă simţeam

Venind din stal,

Ca un alint,

Parfumul tău.

În golul scenei,

Amintiri 

Veniseră să mă cuprindă,

De parcă universul tot

A-ntors nisipul în clepsidră.

Părea că au venit trăsuri

Cu vizitii sub felinare,

Şi prin portalul unui timp

Păşeam din noi

Spre fiecare.

Luminile s-au stins demult...

Un glob de sticlă a căzut,

Şi visul de sub felinare

S-a spart în cioburi...

A durut,

Plecarea, regăsirii tale.

 

ANDREI MAFTEI

NOAPTEA APROAPE

 

Tu ești frumoasă,

Eu sunt tăcut...

Afară prin frunze plouă acum.

Plouă cu lacrimi copacii,

Plouă pe drum.

Plouă în geamuri,

Plouă mărunt,

Plouă de parcă un foșnet tăcut

Spune-o poveste șoptită demult.

Sunt lângă tine de parcă n-aș fi...

Mai porți între gene o urmă de zi.

Când noaptea picură

Pașii în piatră,

Cenușa serii moare în vatră.

Vino cu mine,

Ochii mă dor

Ori poate doare neliniștea lor...

Vino cu mine,

E ultima seară...

Ultima noapte, 

Ultima oară.

Să taci!

În noaptea asta plouă

Boabele grele de rouă...

Mâinile tale închise clepsidră,

Clipa aceasta vor s-o cuprindă.

Să taci!

Plouă adâncuri din ape...

Liniștea mea între stele, departe,

Noaptea... aproape.

ANDREI MAFTEI

CA O LACRIMĂ, SEARA

 

Ce mult a crescut Spaima…

Nu ne-am urât așa niciodată.

Nu ne-am iubit niciodată.

Întunericul bate

Cu pumnul în piept.

Să ne așezăm lângă apă…

În oraș a crescut o pădure de fier.

Colții de fier, griuri de fier

Care latră…

Troncăne, bubuie, sforăie – seara.

Umbrele toate

Nu mai au unde să-ncapă.

În oraș, morții merg

Cu bagajele-n mână,

Cu visele toate

Legate la spate,

Când emoții memorate de o mașină

Pulsează în trupurile lor ambulante.

Numai tu ai rămas

La fel de frumoasă...

Respirația ta

Umple tăcerea din casă

Cum umple arcușul vioara.

Uite, vezi? Acolo, departe,

Sub a orizontului pleoapă,

A curs ca o lacrimă, seara.

ANDREI MAFTEI

          

 

Poemul neterminat

Ziua în care-mi vorbeai despre aştri,

Acele roiuri de stele,

Corăbii mereu rotitoare

În vântul îngheţului veşnic,

Ziua unei ierni troienite

De păsări, de fum şi de noapte,

Ziua aceea de iarnă, când morţii noştri

Visau primăvara...

A fost să fie ziua naşterii mele.

O furtună stelară,

Undeva aiurea, prin univers,

Avea sa ucidă câteva lumi...

Dumnezeu îşi lăsase umbra pe cer

Şi le-a şters.

Naşterea mea,

La fel de banală ca moartea lor,

Avea s-o trezească pe mama din somn.

Medicul bombănea ceva despre nişte ziare...

În oraş căzuse o ninsoare ciudată...

Eu făceam primul pas către moartea

Spre care, grăbit, păşea fiecare.

De ce-ţi povestesc toate astea?

Tu erai acolo, cu mine...

Îmi vorbeai despre un drum,

Despre o mare iubire...

Despre un punct băutor de lumină,

În marele, neştiut întuneric.

Uitasem să ţip de atâta mirare...

Ţi-l aduci aminte pe medic?

M-a bătut,

Pentru prima mea respirare.

 

Rudele mă priveau cu o ciudăţenie rară,

Minţind-o pe mama, că sunt voinic şi frumos.

Uneori, dându-şi coate,

Spuneau că semăn cu tata...

Îmi puneau banii lor murdari, în pelinci,

Urându-mi să fiu sănătos.

Tu îmi vorbeai despre lumi călătoare,

Muzica sferelor era parcă albastră...

Ca şi cerul deasupra ochilor mei,

Atârnat într-un colţ de fereastră.

Mai spuneau că ar trebui să fiu botezat,

Să grăbească jurământul sortit lui Hristos,

Că, în somnul meu, se întâmplă ceva...

Ochii mei, mereu privind într-un gol,

Golul acela, părea, pentru mine, frumos...

Rotitor ca şi cerul, ca şi liniştea lui,

Ca o apă din care ţâşnea spre-nălţimi

Trupul de rouă, al unei iubiri!

 

Au pornit cu alai... tata nu era la prima beție.

Nașul se lepăda de satană,

Popa spunea ceva fârnâit...

Pântecele-i abia încăpea în sutană.

Cântăreți plictisiți, lângă strană,

Înălțau imn de slavă spre cer...

Oare cum asculta Dumnezeu,

Glasul lor buhăit?

Tu îmi vorbeai despre viață,

Ca despre o vină

Ce-o purtăm din părinți și păcatele lor...

Cum că nimeni nu m-a întrebat

Dacă vreau să trăiesc,

Cum că nimeni nu va întreba

Dacă vreau ca să mor.

Și mai știi că părinții îmi erau obosiți...

Truda lor lăcrima o fierbinte sudoare

Și eram prea devreme întâiul născut,

Printre iluzii mereu temătoare,

În odaia de lut,

Unde lumina lua forme bizare.

Îmi vorbeai despre lumi năruite în mare

Și icoane de piatră,

Măcinate de vânt,

Despre visuri trăite,

Despre visuri uitate,

De un val scormonind în uitare

Și credința efemerului „sunt”.

 

Am crescut printre pomii rodind în grădină,

Printre stâni risipite pe șes,

Lângă apă,

Rătăcind prin pădure,

Ori culcat între ierburi,

Cu privirea spre cer ridicată,

Însetat să beau din lumină.

Tu erai într-un dans de culori rotitoare,

O ninsoare – liniștea noastră...

Dragoste era pretutindeni...

Cerul s-a desprins și a căzut

Peste noi, simfonia albastră.

 

Am fost dat pe la școli

Să învăț ce alții demult au uitat.

Educat în cinstirea de a sluji utopii

Eram rebel, un inadaptat

Pe o scenă

Unde visam că pot să mai sper

În spatele cortinei de fier.

Tu-mi cântai adierea unui viscol de toamnă

Înflorind curcubeie peste frunze, în zori,

Când pământul întreg îmi părea un copil

Ce tresare în somn și surâde spre mamă.

 

Ca și palma țăranului plecat la arat,

Viața mea s-a asprit, an de an.

M-am mințit să tot vând

Ca să fiu cumpărat...

Și am iubit... și încă visam

Când mi-ai vorbit îmbrăcat în ninsoare

Despre corăbii cu pânze stelare,

Despre copiii plecați

Peste acele oceane...

Rătăciți de furtuna ivită

Din liniștea încă deplină.

Și atunci... inima...

Inima a bătut prea încet.

Întunericul dens...

Și eu eram tu,

Un fior, și lumină!

ANDREI MAFTEI

Sîntem atît de puţin stăpîni pe întîmplări

 ... sau curiozități de copil

Val pal, stâncile arse, 
albastrul sat într-un inel de var.
Femeile ţărmului au obraz de mărgean
şi se vând pe stras şi suliman.

Vreau să rămân aici la Tuzla
lângă valsurile moarte-n casa albă
când pleacă şcolarii rahitici
şi-n plajă sângeră macul sălbatic
cheag tuşit în amiaza fragedă.

Seara bate semne din far
peste goarnele vagi de apă
când se întorc pescarii cu stele pe mâini
şi trec vapoarele şi planetele.

Ion Vinea

https://www.observatorcultural.ro/articol/ion-vinea-in-paginile-henriettei-yvonne-stahl/

Sonet XLIII

Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.

Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.

Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilareşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! – şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.

Elizabeth Barrett Browning
Traducere de Maria Banuş

Tot îmi spun

Tot îmi spun: uită de tine,

Uită de tine, mai ales de tine.

Noaptea creşte alături de cuvinte

Şi alături de lucruri

Şi alături de numele lor.

Noaptea şi cuvintele cresc în pădure

Pădurea e plină de lumânări ca un templu

Sufletul meu se ridică din ele

Ca luna

Tot îmi spun: uită de tine,

Uită de tine, mai ales de tine,

La uşă cineva bate cu inima,

La uşă cineva bate cu inima...

 

Corneliu Antoniu

Plouă și parcă ploaia îți desenează chipul pe geam

plouă și parcă ploaia îți desenează chipul pe geam

caii poartă flori roșii la ham

de-aș fi arhimandrit, te-aș pune la mănăstire hram

 

plouă pe hulube, pe perdele, pe geamuri de trăsuri

în părul tău e mireasma unei păduri

jderii poartă coronițe de fragi și de muri

 

plouă și ploaia îți desenează chipul pe ferestre

caii sălbatici poartă flori la căpestre

e ziua în care dumnezeu ne dă de veste

 

plouă din zori până-n asfințit

fiecare șoaptă e ca o scăpărare de chibrit

minutarele în ornice au ruginit

 

plouă și parcă ploaia îți desenează chipul pe geam

caii poartă flori roșii la ham

de-aș fi arhimandrit, te-aș pune la mănăstire hram

 

constantin preda

Unde s-a dus?

unde s-a dus lumina

zilei de ieri?

poate-au bătut-o în cuie

niște dulgheri

 

poate-au bătut-o în cuie

poate au tras-o la rindea

poate s-a ascuns în plumbul

ploii din inima mea

 

poate nici n-a fost

sau a fugit în pădurea de arțari

oare-au bătut-o în cuie

niște tâmplari?

 

unde s-a dus

din zori spre seară?

poate-au acoperit-o albinele

(în stup), cu ceară

 

unde s-a dus lumina

zilei de ieri?

poate-au bătut-o în cuie

niște dulgheri

 

constantin preda

Psalm

în tot cimitirul

cele mai frumoase cruci sunt cele ale poeților săraci

din lemnul lor putred au răsărit

fire de maci

 

maci înfloriți

sunt crucile lor acum

în zile de sărbătoare

în duminici de fum

 

maci înfloriți

un fel de flăcărui

fără urmă de rindea

fără urmă de cui

 

ca o carte deschisă

este acest cimitir

în care macii plâng

într-o picătură de mir

 

cele mai frumoase cruci

sunt cele ale poeților săraci

din lemnul lor putred au răsărit

fire de maci

 

constantin preda

În zorii zilei

 

Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Francisko

se dedică lui Liviu Antonesei

în zorii zilei de 4 martie 2021

scutul apostolic trosneşte colosal;

peste puţin, cântatul cocoşilor va zburli

părul şi va zgribuli pielea celor

temători; cu chei lucioase, o parabolă

deschide dimineaţa; la lumina zilei, mai

mică e şi teama şi mai uşoară truda

cuvintelor de a explica arta beznei de a

lega noduri în gât; cuvintele nu trebuie

să se jeneze când exprimă spaima celor

mici, nici când vorbesc despre trufia

celor mari, ele sunt precum tăişul

cuţitului pentru carne; când tac, au

pătruns atât de adânc, încât nici o

ureche nu le mai aude;

la indiferenţă nu mai ridici nici

ochii, nici pumnul spre cer, chiar dacă

ştii ce-i o dezamăgire; după o vreme te

lecuieşti de o seamă de lucruri şi-ţi

aminteşti de cele demult îndrăgite cu

spor de amănunte; nu ştii la ce-ţi

trebuie zestrea asta de melancolie, dar e

bine să ştii că ai dreptul la această

avuţie, dreptul de a fi nabab în simţire;

şi ai nevoie şi pentru asta de cuvinte,

chiar dacă de unele mai şoptite;

şi când mai ai şi iluzia că zăreşti

porţile metafizicii prin care poţi

strecura în altă lume ţipătul care ţi-a

încenuşat zilele, aştepţi înfrigurat

răsucirea cheii în broască; parabola te

face părtaş la dimineaţă; la bine şi la

rău, toţi aleşii sunt în viaţă; cuvintele

sunt dovada că eşti; cum le alegi e

opţiunea ta strict personală,

autobiografie numită soartă, scrisă

direct pe fila ţinerii de minte; deşi ţi se

pare lăuntrică, de fapt te cuprinde

Blues funerar

Aruncaţi telefonul şi opriţi ceasornicele, iute, 
Daţi câinelui un os baban să nu mai latre-n curte, 
Trageţi capacul la pian şi-n surdina marşului funebru 
Chemaţi bocitoarele, şi scoateţi afară sicriul negru.

Aeroplanele să-înşire din cercuri largi de fum 
Litere pe cer, scriind mesajul: El este Mort de-acum.
Puneţi mătasea doliului la gât alb de porumbei, 
Iar poliţiştii să poarte mănuşi negre-n trafic şi pe-alei.

A fost Nordul şi Sudul meu, a fost Estul şi Vestul,
Zilele de lucru, duminicile – şi tot restul,
Amiaza, noaptea, poezia mea ştiută pe de rost, 
Credeam că dragostea-i eternă. Am fost prost.

Să n-aud de stele, suflaţi în lampa lor pentru vecie, 
Demontaţi soarele şi băgaţi luna la cutie, 
Goliţi oceanele, strângeţi pădurea – ‘geaba se dă brează – 
Pentru că din clipa asta nimic nu mai contează.

Wystan Hugh Auden

Traducere de Petru Dimofte

Nu, serios, spuneţi-mi adevărul despre iubire

Unii spun că dragostea-i un băieţel cu arc
Şi-alţii că-i o pasăre-n zbor, un descânt,
Unii spun că face soarele să răsară şi s-apună,
Şi-alţii spun că-i doar o noţiune absurdă şi-atât;
Iar când am întrebat vecinul de vis-à-vis,
Care-avea-acel aer.... cum că-ar şti,
Soţia lui a intervenit şi, pe-un ton morocănos,
A spus: „las-o baltă, oricum, nu-i de nici un folos“.

Arată ca o pereche de pijamale,
Sau ca o bucată de şuncă-într-o capelă?
Are mirosul lamelor de ras oare
Sau miros proaspăt de franzelă?
Înţeapă dacă-o atingi ca un arici
Sau e-asemeni unei plăpumi, moale ca o linguşire?
E-ascuţită la capete? Se-apropie încet cu paşi melodici?
Nu, serios, spuneţi-mi adevărul despre iubire.

Cărţile de istorie amintesc despre ea
In foarte scurte notiţe criptice,
E-o temă cumva prăfuită de vreme,
Venind din poveşti de pe navele transatlantice;
Am regăsit subiectul, menţionat cu litere corespunzătoare,
În statistici despre sinucideri, răpiri şi-alte acţiuni disperate – 
L-am mai văzut mâzgălit pe panourile indicatoare
Înşiruite de-a lungul şinelor căii ferate.

Urlă ca un ciobănesc german flămând
Are bubuitul unei fanfare sau şoapta unui şlagăr?
Ar putea cineva să-i compare sunetul 
Cu al unui pian Steinway Grand sau cu al unui joagăr?
Încearcă la petreceri să provoace intrigi? Are fibră morală?
E-o romanţă cu parfum fin de-amintire?
Poate când trebuie să tacă, să nu scoată-o vocală?
Nu, serios, spuneţi-mi adevărul despre iubire.

Am căutat-o-n casa de vacanţă, la mare,
Nu era acolo; credeţi-mă, vă spun, 
Am căutat-o pe Tamisa, la Maidenhead
Şi la Brighton, în ţinutul cu aer bun.
Nu ştiu unde-şi cântă mierla cântul
Sau ce-îngână-n zori laleaua,
Dar nu este nici în coteţul gâştelor
Şi nici sub pat nu-şi bea cafeaua.

Ar putea avea multiple şi ciudate feţe?
E-îndeobşte plictisită de bârfe şi discuţii?
Îi place la cursele de cai să se răsfeţe
Şi să danseze cu toţi necunoscuţii?
Are păreri despre bani şi despre persoanele avute?
Crede că-i suficient patriotismul pentru omenire?
Poveştile ei sunt vulgare, dar plăcute?
Nu, serios, spuneţi-mi adevărul despre iubire.

Când va sosi, va sosi fără-avertizare,
Tocmai atunci când mă scobesc în nas, ai?
Îmi va bate în uşă seara, la culcare, 
Sau mă va călca pe picior în tramvai?
Va veni cum vine-o schimbare de vreme?
Va fi amabilă, blândă sau aspră din fire? 
Îmi va schimba viaţa, cum scrie-n poeme?
Nu, serios, spuneţi-mi adevărul despre iubire.

 

Wystan Hugh Auden

Traducere de Petru Dimofte

Cel ce iubește mai mult

Mă uit în sus la stele cum cresc şi-apoi cum scad
Şi ştiu că nu le pasă dacă ajung în iad,
Dar pe pământ noi credem că asta e normal,
Căci mult mai mult ne temem de om şi de-animal.

Şi ce-am putea să facem de stelele-ar luci
Cu multă pasiune, iar noi nu am simţi?
Deci dacă afecţiune egală nu găsesc
Voi fi acela care mai mult să te iubesc.

Şi-aşa cum mă consider un mare admirator
Al stelelor ce-n tihnă-şi urmează drumul lor
Eu aş putea să spun că orişiunde aş fi
Îmi este dor de una în fiecare zi.

Iar dac-aceste stele vor dispărea într-o seară
Aş şti să privesc cerul precum odinioară,
Deşi e beznă adâncă, sublimă şi totală,
Chiar dacă asta cere un pic de osteneală.

Wystan Hugh Auden

Traducere de Octavian Cocoş

Ploaia de aur

nu știam ce nume are sau măcar dacă e o plantă reală

am văzut-o o singură dată când am deschis cartea unui poet din provincie,

dar și atunci parcă aș fi visat

el îi spunea forsythia într-un poem misterios

care avea toate cuvintele compuse din cruciulițe aurii în loc de litere

și care nu putea fi citit decât pe întuneric

– atunci luceau versurile

și în rumoarea acelei aprinderi

se auzea ploaia –

sub geamul la care poetul făcea caligrafii aplecat peste filele cartonate

crescuse un arbust pe care îl vedea numai el

când noaptea își intra în drepturi poetul stingea lumina în cameră și se trăgea spre geam

sfios oarecum de parcă ar fi fost pândit

de parcă statul pe întuneric cu uitătura petrecută prin sticlă ar fi fost ceva necugetat

– somnul lui era ploaia luminoasă

ce-i curgea prin priviri

diminețile îl găseau năpădit de uimire

și cu obrajii scăldați în aur –

într-una din nopți a ieșit din casă pe furiș

după ce toți vecinii s-au culcat

a rupt o rămurică din arbustul de sub geam

și s-a dus să bântuie prin cimitir

trecuse de miezul nopții când a ajuns

deodată s-a iscat din nimic o răpăială ca de furtună

și cerul s-a umplut de ape aurii

prin aerul curățat se vedea până la suflete

– ca la un semn

au tresărit toate prinse de sfială

se obișnuiseră

să rămână ascunse și uitate

depărtarea de orice ochi pământesc

le apăra ca o haină

necredința că mai e viață în cer

le ținea într-o dulce letargie

doar atunci când suia la ele unul nou

necunoscut și oarecum buimac

se stârnea o rumoare

și din guri le ieșeau vorbe

de neînțeles –

înaltul și nepătrunsul cerului au coborât de se puteau pipăi cu mâna

toate crucile din cimitir s-au făcut galbene ca floarea de forsythia

o aripă viforoasă l-a smuls pe poet din acea înghețare buimacă

și l-a înălțat pe deasupra cimitirului

– „numai poetul ca păsări ce zboară”

deasupra pământului

își face din țipăt scânteie vântului

numai aerul lui atunci când respiră

răsună prin trestii ca dintr-o liră –

când a privit în jos, a văzut că cimitirul era cartea lui,

iar crucile erau petalele de aur cu care își scrisese poemul

– atunci primăvara

a ținut o singură noapte

cei care citesc poemul forsythia

spun că este vorba

despre noaptea Învierii.

Vianu Mureșan

Poem pascal

Liviu Antonesei 

Prietenii în sărbătoare sînt departe, la mii de leghe,

dar îmi amintesc sărbătorea aceasta, lungile șiruri

de sărbători ca niște perle pe un fir elastic de mătase,

de parcă acum, în aceste zile, s-ar petrece –

gustul pîinii nedospite muiate în lapte sau ceai de mentă,

cu doar un strop de miere, un vîrf de linguriță,

prăjiturile acum interzise, iar prin crăpătura dintre perdele

frumosul sfeșnic de argint cu șapte brațe simetrice

al Doamnei Rozica cu lumânări palpitînd în penumbră.

Și chitara cu șapte corzi a Ellei zbîrnîind pe sub vocea

ei catifelată, cu accent nemaiauzit din Odessa –

și era sărbătoare cînd mergeam în vizită, să ne cînte,

mereu în hainele bune, eu cu pantaloni lungi

în orice anotimp, că Ella era singură și așa se cuvine!

Iar cînd sărbătorile noastre și sărbătoriloe lor cădeau

unele peste altele, trocul culinar era o nebnnie

și era o nebunie și să crezi că nu se va încheia vreodată!

Și sfîrșitul a sosit fără să ne dăm seama, cu fiecare plecare,

cu fiecare îmbrățișare de pe urmă și cu #toate urările de bine,

care se cuveneau – și totul s-a sfîrșit în ziua, în seara,

în noaptea unui mare #cutremur. Puțin înainte de Paște…

30 Martie – 1 Aprilie 2018

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2021/05/03/liviu-antonesei-trei-poeme-pascale-din-ad-2018-5778-3/

În liniște

Mircea Florin Şandru

©

În linişte, stând în beciul înalt ca o catedrală,

Sub bolta veche pe care sclipesc mici

Boabe de apă din năduşeala pământului,

În singurătate, cu mâna lipită de tâmplă,

Vei auzi dintr-odată merele pe pătul

Scoţând o sfârâială plăcută,

Răsucindu-se pe scândura nouă de brad,

Sclipind, susurând ca nişte

Clopote reci, plutind ca o ceaţă de suflete.

Merele, mari globule de sânge dormind

Sub bolta de cărămidă, merele

Pe stratul de fân, cu greutatea lor uriaşă,

Merele, o brumă subţire le-nvăluie carnea,

În ele mai pâlpâie sufletul nostru... copil.