Puteți auzi tăcerea
pădurii ?
Tăcerea deplină a
frunzei de veghe,
a trunchiului – țeapăn
de ger, de-așteptare,
a ierbii strivite de
pașii luminii,
a florilor sterpe,
uitînd de polen, refuzîndu-și parfumul
– probabil că nu...
Sigur – nu:
Dumnezeu negînd încă
vieții sunetul zero
O boare de vînt care
doarme visează furtuna;
irigă nervuri clorofila;
respiră o ciută;
vîrsta în lemn adaugă
cercuri;
clipește o stea;
e ceva pururi viu sub
silenții...
Piatra poate să tacă;
Nisipul – asemeni;
Cenușa – în urne;
Funinginea – în hornuri;
și sosul sleit – în tigaia
de-aseară;
zadarnic
E-n toate acestea – și
chiar și-n abstracții –
Latent, o speranță de
sunet
Un mîine-n
efigie-amenință
– fără habar de
contradicția-n termeni –
Să dea sens
(prefăcînd-o-n istorie)
eternității
Și totuși...
În haosul ăsta de
zumzet
de foșnet,
de freamăt,
de vuiet,
de urlet,
de zarvă-nsetată de
liniște lungă,
există, rezistă,
persistă, insistă un bob de tăcere,
exact anti-țipăt,
totalul ne-strigăt:
poetul
când tace-amuțit de
miracol,
elev repetent,
pușlama păcătoasă,
de-atîta palavră picînd
la examen...
În fine, a deprins
disciplina:
....
mut,
orb, surd –
gîndește
A strîns de la toți
amintiri și crîmpeie,
o zdreanță,
un zîmbet
o pildă
un bocet
culori și miresme
un sunet, o spaimă, un
sens, o restriște,
nevoi și nimicuri...
Dospesc înlăuntru-i,
se coc în memorie...
În ființa-i – retortă a
vremii
compunîndu-i tăcerea
tăcerea teribilă,
tulbure,
toată.
Ascult-o, ascult-o,
dar bagă de seamă,
de vrei – ascultînd-o –
să poți s-o auzi,
să n-ai gura-nchisă
tăcerea poetului
sparge, tîrziu, timpanele
timpului,
totuși...
Romulus Vulpescu
