Într-o clipă...

Fiecare dimineață își are șireturile ei. 
Cred că acesta este motivul pentru care finalul poemului este atât de puternic. 
Pentru că șireturile nu mai sunt doar șireturi. Devin ceea ce ne pregătește pentru ziua care începe. Pentru unii sunt pantofii de lucru, pentru alții bastonul, o cană de cafea, un semn al crucii, deschiderea unei ferestre, un caiet pe care îl așază pe masă. (Eli G.)

CPA – Dorin Popa

într-o clipă, parcă aș putea urca munții

în clipa următoare,

parcă zăresc cimitirul

și mă mir

că între cele două nu sunt ani,

nici luni,

nici măcar o zi,

doar o bătaie mai grăbită a inimii,

așa am fost de când mă știu

atât de puțin desparte puterea

de sfârșeală,

încrederea de teamă,

primăvara de frunza care cade

totuși, în fiecare dimineață,

îmi leg șireturile

ca un om

care încă nu știe

unde merge

Iedera și cireșul

 

CPA – Kati Fodor

Iedera și cireșul:
El umbrind-o cu privirea
În arșița amiezii.
 
Soția oarbă a pictorului
Simțind miros de miere
(Ca al sulfinei)
Amintindu-i
Un câmp pictat de
Solstițiul trecut,
Și mai simte
Miros de scorțișoară –
Vechiul cartier
Din care a rămas
Doar acest tablou
Înfățișând o brutărie
(rama cu
împletituri de vițe,
probabil albastră),
Aude sunetul apei
Lunecând de pe
Un braț gol,
(un fluture
iese din noapte
în zbor grăbit),
Liniștea somnorosă
Învăluind glastra
Cu iriși,
Merele pe o tipsie
De aramă,
Ștergarul brodat
(lucrătura ce se destramă –
să fie vântul prea tăios,
să fie soarele prea fierbinte?).
Din alte încăperi, zgomote,
Acorduri întrerupte, neclare,
Știrile zilei și glasul nepotrivit
De vesel al cuiva.
(un roșu întunecat,
nuanțe de brun
mergând inexorabil
către negru).
 
Atingând pânzele
Pe jumătate pictate…
Cândva, la început,
A numit-o Saskia,
Nu neapărat întâmplător…
În clarobscurul cu miresme:
Cununa Florei ofilindu-se,
Veșmintele lui cu discrete
(și amețitoare) urme de fum,
Miros de rășină
Dinspre trunchiuri de pin
Încălzite de amiază,
Atât de ușor de încurcat
Cu o adierea murelor coapte,
Închipuirea în locul vederii
Ca o nuia de alun
Arătând spre locul unde
Trebuie săpată fântâna.
Pe umerii lui, praful străzii,
Altminteri, polenul
Atoatecuprinzător
Și ochii unei libelule
Oglindind apusul –
Trupul ei sfărâmat
Din greșeală
Pe când închidea
Cutia cu pensule.
Katia Fodor
Iulie 2026

Sonetul aducerii aminte

CPA – Adrian Vasile Iftime

Cine poate să îmi stingă dorul
Ceasul de perete iar mă minte
Mai ucid vreo două, trei cuvinte
Cine să-mi ghicească viitorul?

Azi sunt în bătaia unei flinte
Vrea căderea să-mi oprească zborul
Și străbat o lume cu piciorul.
Azi de tine îmi aduc aminte.

Iar pe străzi pustii se-ntâmplă încă
Să-ți zăresc privirea totuşi tristă.
Cățărat e timpul pe o stâncă

Anii mei prin anii tăi există
Cât e nemurirea de adâncă!
Câte vieți încap într-o batistă!

Adrian Vasile Iftime
24 iulie 2026

Joaca jocului. Tripticul filosofilor

Îmi place mult această filosofie pe înțelesul tuturor – filosofie respirabilă. Nu cere cititorului să fie filosof. Îi cere doar să fie curios și să aibă un dram de umor. (E. G.)

Joaca jocului. Tripticul filosofilor
 
Confucius

confucius ronțăia toată ziua fulgi de ghimbir
nu de-aici a izvorît însă adînca sa înțelepciune
i-a dat putere trupului să o poarte demn prin lume
și i-a dăruit o respirație minunat de parfumată
 
Socrate

niciodată vinul de cucută n-a fost mai dulce
decît în noaptea ateniană în care divinul socrate
s-a despărțit de prieteni de lume și a salvat onoarea
singura sa avere în afara ghidușei înțelepciuni
 
Kant

oamenii își potriveau ceasornicele după domnul kant
domnul immanuel kant din kaliningrad după cum
observa sagace un prieten din îndepărtatul trecut
dar rațiunea pură n-are nimic în comun cu ora exactă

Liviu Antonesei
 
26 Iulie 2026, în Iași

Cititor pînă la capătul lumii

citesc recitesc mereu nu în ordine cronologică alfabetică
nu cu metodă brevetată pe sărite cu reveniri la întîmplare
ca și bravul autodidact personal al lui jean sol partre
se întîmplă să mă întîlnesc adesea în gînduri cu oamenii mari
azi rushdie ieri philip roth mîine poate bătrînul tacitus…
valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume
valorăm cît povestea lumii dacă pătrundem între filele sale
da poveste pe care o spunem o auzim din clipele facerii
și pînă la ultima silabă ce va răsuna peste lumea finală.

amin în numele ei. amen. omen. amen omen.

Liviu Antonesei 

25 iulie 2026, în Iași

Puține povești de iubire ajung să se coacă

 

CPA – Dorin Popa

puține povești de iubire ajung să se coacă

cele mai multe înfloresc frumos,

orbitor uneori,

și se sfârșesc înainte de vreme,

ca fructele culese prea devreme,

din nerăbdare

sau ca acelea uitate prea mult în frig

 

iubirea nu se măsoară după început, începuturile știu aproape toate

să fie splendide

 

delicat e atunci când frumusețea

încetează să mai fie o surpriză

și trebuie să devină o alegere

 

iubirile nu trec de această vamă des,

pentru că nu au răbdare să crească

odată cu viața lor

 

iubirea e un fruct al timpului,

nu doar al emoției,

iar fructele timpului

sunt cel mai greu de cules

 

povestea de iubire nu se împlinește

atunci când doi oameni se găsesc

doar,

după ce mulți ani,

încă se mai descoperă unul pe celălalt

 

maturitatea iubirii

este o operă de artă uluitoare,

pe care scenele lumii noastre

nu știu s-o joace

 

lumea noastră

nu mai are o scenă potrivită

Darul adevărat dintr-un loc fără de loc

Un poem care încearcă să răspundă unei întrebări foarte vechi: 

ce înseamnă să dăruiești cu adevărat?

Libertatea… da, libertatea!

darurile lor nu sînt de preț se împuținează se risipesc
înainte să ajungă la cei mult doritori să le primească
dăruind vei dobîndi părintele nicolae nu citează bine
cerea ceva în schimb pretindea întoarcerea darului
un tîrg o tocmeală cititorii eseului despre dar de mauss
darul adevărat se oficiază dintr-un loc fără de loc
dăruind te vei elibera te vei elibera de iluzia puterii
de gîndul vinovat al unui bine săvîrșit din cunoaștere
plutește deasupra a toate fii liber și oferă-le libertatea
chielea pe băț și libertatea atît se poate atît poți oferi
nu toți și-o pot smulge cu lăcomie de unii singuri…
atunci se va încheia risipirea din sufletele lor golite!

Liviu Antonesei
21 Iulie 2026, în Iași

Ocolul lumii într-un vis

Minunat poem! O curgere continuă, cu senzația unui torent care te poartă fără să-ți dea voie să cobori din el. Un adevărat Amazon al culturii, în care geografia, literatura și memoria se întâlnesc firesc, fără ostentație.

Iar finalul – „limbii care ar fi putut să fie maternă...” – mi se pare unul dintre cele mai frumoase versuri ale poemului. Rămâne cu cititorul mult după ce lectura s-a încheiat.

Liviu Antonesei 

nu știu unde mă duce măreața mea călătorie închipuită
fac ocolul pămîntului de la vila borghese la casa borges
pe lîngă vilă am mai trecut dar lipseau și iorga și pârvan
pe ultima o știu din cărți dar o voi cunoaște acum acum
viitoarea mea călătorie va acoperi toate golurile agonisite
în graba nenumăratelor mele călătorii din lungul trecut
acum mă voi scălda în pacific indian în oceanele înghețate
înveștmîntat în chilote gonflabile umplute cu puf de gîscă
acum voi adăuga marile fluvii nevăzute tigrul eufratul
amazonul fluviul albastru cel galben poate și volga dacă
am intrare în imperiul pravoslavnic al crimei și fricii
acum voi coborî cobor în vezuviu urc himalaya și anzii
mănînc tortillas beau tequila din agavă albastră nu mă
uit la nodurile din scrieri mă obsedează șarpele cu pene
acum intru în peșterile lumii unde s-au născut artele
nu e întîmplare că stau sub semn de taur și șarpe de apă
de la casa borges plec prin pampa uscată de soarele roșu
în care cuțitarii gauchos se duelează întreaga eternitate
mă îndrept spre orașul în care s-a născut tatăl lui maldoror
de unde a început marșul spre marea sa glorie postumă
acum călătoresc pretutindeni intru în case vechi și umile
palate pline de lene și lux muzee biserici mari cît munții
în barca și în coliba săracă a pescuitorului de perle
și văd Niagara în toată măreția și spledoarea ei
glorie neantului Taj Mahal se arată din desele cețuri
nimic nu rămîne nevăzut neauzit negustat nemîngîiat
și acum la sfîrșit acum las cronica călătoriei mele acum
pe hîrtie japon imperial cu litere scrise cu cerneală verde
numai o clipă las parisului un semn de 14 iulie las un semn
franței cu totul și limbii care ar fi putut să fie maternă acum…
14 iulie 2026, în Iași

 

Muzeul nopții

CPA – Silviu Gongonea

Cum aș descrie eu

un soare urcat în seară încremenit acolo
acoperișuri orbitoare
iar pe trotuare
umbre îngroșate
 
de aceea nu mai cred în poezie
iar cei ce o scriu ar trebui cercetați cu atenție
să nu ascundă în ea minciuna sau adevărul lor
 
mi-ai zis că sunt invidios pe succesul tău
când tot ce știai era de la mine
când la patruzeci
se schimbă optica spre anotimpurile exterioare
 
un soare mort a încremenit în noapte
lumina lui e nefirească
pe aici poezia ne trece strada
în definitiv suntem niște inimi bătrâne

Ultima privire

 

CPA – Adrian Vasile Iftime

Nici nu mai cred că viața, aceasta, e din farduri
Căci lacrima le spală și tot se va afla
Tristețea ce pe lume răsare printre garduri
Și ne pândește clipa, poate a mea, a ta..

Ieri am pierdut deodată atâtea mii de vise
Dar n-au murit iar astăzi le mai primesc în dar
Ținându-le de mână,  port versuri sinucise.
Cad zilele aievea din vechiul calendar.

Căci toate se vor pierde, rămâne-vor doar urme
Ce vor săpa tranșee când vom pleca și noi.
Iar depărtarea vie azi vrea ca să ne curme
Și ultima privire rămasă după ploi.

8 iulie 2026

Cântec de seară

CPA – Maria Mailat

din poezie răsare limpezimea

lucrurilor niciodată terminate

printre ruine

sprijinită de un copac plin de frunze

printre atâția alți copaci

se pierde pe drum

în albeața zidurilor prăbușite

sub piatra de tine mângâiată

în văzduhul primului sărut

o picătură de sânge

mă ascultă

spunând

Lumina Palmirei

 

Symbiosis

nu este o profesie o slujbă să scrii poezii este o chemare
un destin geamăn cu al marilor vestitoare și bocitoare
el nu vestește o naștere anume nu plînge o moarte anume
cîntă întreaga naștere bocește moartea lumii pre lume
de la naștere cîntă fără răgaz mai ales moartea sa viața
 
fisura poetului doulă de viață și doulă de moarte simbioză.
 
Liviu Antonesei
5 – 6 Iulie 2026, în Iași
 

Poveste de sfîrșit de veac

CPA – George Nina Elian

ce frumoși și măreți eram noi când eram (aceleași cadavre parfumate pe care cineva le rezema de zid să pară vii să dea bine-n peisaj) să nu ne plângeți (așadar) să nu v-apuce brusc dragostea (moartea e totuși doar un fapt divers) cineva vine mereu pe-ntuneric în urma noastră

Să ne bucurăm de tudoranitate

 Să ne bucurăm de tudoranitate! (Lucian Vasiliu)

Tînărul Ulise

Când vei putea să ții, fără durere,

cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,

o pasăre va arunca spre cer

inima-ți subțire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie

trestie de sticlă adăpostind lumină,

târziu, să dai semn – ca o speranță,

celui uitat și el are să vină.

Și va sosi pe mare – tânărul Ulise,

cu pieptul devorat de alge,

pe țărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică

spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul

spălându-și inima în mare. Dorin Tudoran

(Din volumul Uneori, plutirea, 1977) https://antoneseiliviu.wordpress.com/2026/06/30/la-multi-ani-dorin-tudoran-2/

Nu încă

CPA – Două poeme de Paul Țibuleac

CV

Nu m-am născut în Cinquecento

să-mi curgă culori prin artere și vene

ori să-mi pierd conturul într-un sfumato

de-o parte și alta a Styxului

strecurat între concret și imaginar

până tremură gândul și marmura

într-un voal peste lume

și rosturile ei.

Nu am urcat pe acoperișul lumii

spre isihasm și obârșia luminii

să-mi încerc mintea și simțurile

în narcoza hipoxică din Valea Curcubeului

și-n insolvența timpului din albul nesfârșit

cum nici viscerele Pământului

nu le-am mirosit în Mauna Loa

cum nici în focul Etnei nu mi-am călit

trupul.

N-am făcut înconjurul lumii pe jos

să-i văd toate cele șapte minuni antice

multiplicate apoi tot câte șapte.

Nici cu avionul n-am ocolit Pământul

deși am trecut meridiane și paralele

de nenumărate ori în cel mai rapid vehicul

și-n atîtea locuri am lăsat

câte o parte din viața aceasta

cel puțin.

N-am construit o mașină a timpului

deși prin roci și fosile străbat dus-întors

sute de mii și milioane de ani

și-n malurile fluviului Saint-Laurent

am simțit cum încetinește

cursul să-și așeze nisipul

în mine.

N-am schimbat nimic în cetate

aceleași umbre se-agită

pe ziduri din sticlă și beton sau pixeli

de azi pe mâine într-un ritual neschimbat

de când lumea și pământul

doar oamenii sunt alții –

poate mai înalți.

N-am amenajat o grădina cu toate florile

care-mi plac și nici o livadă

cu rod din primăvară până târziu

cu umbră și fructe

pentru oricine.

N-am scris versurile care

să mă desprindă de trup înainte

de lăsarea întunericului

dincolo de concesiile de la o zi la alta

să-i văd consternarea și invidia

să-i simt neputința

măcar o dată.

Nu am șase copii

câte unul pentru fiecare zi din săpătămână

pentru ca duminica să tragem împreună

cerul într-o parte

spre necuprins.

N-am ridicat un Taj Mahal

pentru tine.

Nu încă!

Niciodată

Trei zile i-au trebuit muzelor să aducă acest scurt poem și 

nici măcar nu este sigur că titlul e cel mai potrivit... 

Pe scurt, este chiar despre virtute și vârtute. 

Sau cum să rămâi același om o viață. 

Asta necesită o disciplină pe care mulți nu o au. 
 
Odinioară, acum, niciodată
 
niciodată n-am spus asta niciodată nu voi spune
sînt un alt om sînt cu totul un alt om oricîte surprize
am oferit lumii din jur în această viață și oricîte mi-am
oferit mie odată cu trecerea anilor în tumultul șoptit
nu nu am rostit asta și nu o voi pronunța niciodată
în mod esențial am rămas același de bună seamă
nu de la nașterea în trup de la nașterea în minte
nașterea adevărată fără să fi fost atins de micile
și de marile schimbări am păstrat chipul eului
primordial pe care nu l-a atins nu-l va putea atinge
nici o întîmplare nici un accident restul nu e tăcere
restul este cea mai adîncă muțenie… Amin!
 
Liviu Antonesei
19 – 21 Iunie 2026, în Iași

nimic mai puțin decât ea

CPA – Alexandru Petria

o atingi cu mâna și nu te satură,

se ascunde,

te bate pe umăr din spate

ca să te surprindă,

scoate limba de după un stejar poticnit de ani,

e în ochiul aproape omenesc al unui câine,

se ridică împreună cu sânii iubitei,

este ce vezi în picturile adevăraților maeștri,

e al naibii de greu să trăiești cu ea și pentru ea,

are un aer care te satisface și te stoarce,

frumusețea îți bagă degetele în piept,

îți rostogolește inima câțiva centimetri unde dorește

și te condamnă să nu suporți nimic mai puțin,

nu te face mai bun,

doar incapabil de înțelegeri cu picioare mici,

frumusețea este felul în care

moartea își cere scuze că există