CPA – Kati Fodor
Iedera și cireșul:
El umbrind-o cu privirea
În arșița amiezii.
Soția oarbă a pictorului
Simțind miros de miere
(Ca al sulfinei)
Amintindu-i
Un câmp pictat de
Solstițiul trecut,
Și mai simte
Miros de scorțișoară –
Vechiul cartier
Din care a rămas
Doar acest tablou
Înfățișând o brutărie
(rama cu
împletituri de vițe,
probabil albastră),
Aude sunetul apei
Lunecând de pe
Un braț gol,
(un fluture
iese din noapte
în zbor grăbit),
Liniștea somnorosă
Învăluind glastra
Cu iriși,
Merele pe o tipsie
De aramă,
Ștergarul brodat
(lucrătura ce se destramă –
să fie vântul prea tăios,
să fie soarele prea fierbinte?).
Din alte încăperi, zgomote,
Acorduri întrerupte, neclare,
Știrile zilei și glasul nepotrivit
De vesel al cuiva.
(un roșu întunecat,
nuanțe de brun
mergând inexorabil
către negru).
Atingând pânzele
Pe jumătate pictate…
Cândva, la început,
A numit-o Saskia,
Nu neapărat întâmplător…
În clarobscurul cu miresme:
Cununa Florei ofilindu-se,
Veșmintele lui cu discrete
(și amețitoare) urme de fum,
Miros de rășină
Dinspre trunchiuri de pin
Încălzite de amiază,
Atât de ușor de încurcat
Cu o adierea murelor coapte,
Închipuirea în locul vederii
Ca o nuia de alun
Arătând spre locul unde
Trebuie săpată fântâna.
Pe umerii lui, praful străzii,
Altminteri, polenul
Atoatecuprinzător
Și ochii unei libelule
Oglindind apusul –
Trupul ei sfărâmat
Din greșeală
Pe când închidea
Cutia cu pensule.
Katia Fodor
Iulie 2026
El umbrind-o cu privirea
În arșița amiezii.
Simțind miros de miere
(Ca al sulfinei)
Amintindu-i
Un câmp pictat de
Solstițiul trecut,
Și mai simte
Miros de scorțișoară –
Vechiul cartier
Din care a rămas
Doar acest tablou
Înfățișând o brutărie
(rama cu
împletituri de vițe,
probabil albastră),
Aude sunetul apei
Lunecând de pe
Un braț gol,
(un fluture
iese din noapte
în zbor grăbit),
Liniștea somnorosă
Învăluind glastra
Cu iriși,
Merele pe o tipsie
De aramă,
Ștergarul brodat
(lucrătura ce se destramă –
să fie vântul prea tăios,
să fie soarele prea fierbinte?).
Din alte încăperi, zgomote,
Acorduri întrerupte, neclare,
Știrile zilei și glasul nepotrivit
De vesel al cuiva.
(un roșu întunecat,
nuanțe de brun
mergând inexorabil
către negru).
Pe jumătate pictate…
Cândva, la început,
A numit-o Saskia,
Nu neapărat întâmplător…
În clarobscurul cu miresme:
Cununa Florei ofilindu-se,
Veșmintele lui cu discrete
(și amețitoare) urme de fum,
Miros de rășină
Dinspre trunchiuri de pin
Încălzite de amiază,
Atât de ușor de încurcat
Cu o adierea murelor coapte,
Închipuirea în locul vederii
Ca o nuia de alun
Arătând spre locul unde
Trebuie săpată fântâna.
Pe umerii lui, praful străzii,
Altminteri, polenul
Atoatecuprinzător
Și ochii unei libelule
Oglindind apusul –
Trupul ei sfărâmat
Din greșeală
Pe când închidea
Cutia cu pensule.
Katia Fodor
Iulie 2026
L-am citit o dată. Apoi încă o dată. Și mi-am dat seama că, dacă l-aș analiza imediat, i-aș face o nedreptate. Prima impresie este alta.
RăspundețiȘtergereM-a dus imediat cu gândul la Saskia van Uylenburgh și la Rembrandt. Dar poemul nu se sprijină pe această referință. O lasă să existe în fundal, ca o lumină de clarobscur. Cine o recunoaște câștigă o nuanță; cine nu, nu pierde frumusețea textului.
Și încă ceva, care mi se pare remarcabil.
Poemul nu descrie un tablou.
Descrie felul în care memoria pictează atunci când ochii nu mai pot.
De aceea fiecare miros devine culoare, fiecare sunet devine contur, fiecare atingere devine lumină.
Iar finalul...
„Trupul ei sfărâmat / Din greșeală / Pe când închidea / Cutia cu pensule.”
Este unul dintre cele mai puternice sfârșituri pe care le-am citit în ultima vreme. Libelula apare o clipă ca o oglindă a apusului și, imediat, dispare într-un gest banal, involuntar. Fără dramatism căutat. Tocmai această discreție îl face atât de dureros.
Prima impresie? O încântare. M-a cucerit chiar începutul. Se simte o cultură vizuală, o memorie a picturii, o stăpânire a ritmului și, mai ales, o mare răbdare în alegerea fiecărei imagini. Am senzația că fiecare vers știe exact unde trebuie să fie. Nimic nu pare în plus.
RăspundețiȘtergere