Universul speranțelor târzii

 

CPA – Dorin Popa

Poemul e pe cât de simplu, pe atât de profund. Îmi plac poemele care rămân și mă pun pe gânduri. Poemul lui Dorin Popa e despre universul speranțelor târzii. Acele speranțe care există atunci când mă trezesc dimineața și reiau rosturile de acolo de unde le-ai lăsat. Adun smochinele și mă minunez de laptele sfânt pe care îl lasă…

Și nu vreau să-l pierd. Îl las să se prelingă pe mâini… ce clipă lăptoasă, lipicioasă, magică. Poate descopăr încă un leac pentru omenire. Sunt câteva povești fabuloase, despre fiecare miracol tămăduitor, pe care le-am trăit în această primăvară-vară... Și de ce nu o speranță pentru o viață mai sănătoasă. Și da, „Universul se dilată de fiecare dată / când un om mai cumpără două căni, / când o văduvă pune încă o farfurie, / când cineva își calcă cămașa cea bună, / fără să știe dacă va fi așteptat”. (Eli Gîlcescu)

Universul speranțelor târzii

speranțele târzii nu sunt mai mici
doar pentru că au ezitat o clipă
și au pierdut timp
uneori, tocmai ele luminează mai departe
 
cineva cumpăra două căni,
deși locuia singur și nu mi s-a părut
nici trist, nici ridicol, doar pregătit,
ca și cum viața ar fi putut încă
să mai bată la ușă
 
o văduvă punea încă o farfurie pe masă,
nu știu dacă din obișnuință
sau din speranță
 
privind-o, m-am gândit, tulburat,
că obișnuința și speranța
au fost cândva gemene,
iar acum,
în serile cu lună plină,
nici o diferență nu le desparte
 
de la oameni care pun apă florilor
în fiecare dimineață, la fereastră,
deși știu că poate nu vor mai apuca primăvara următoare,
am înțeles că speranța
nu înflorește în viitor,
ci în gestul care continuă și astăzi
 
iar gestul celui care își pune
cea mai bună cămașă,
deși nu știe dacă ea va veni,
mă face să cred
că Universul încă se dilată
 
Universul se dilată de fiecare dată
când un om mai cumpără două căni,
când o văduvă pune încă o farfurie,
când cineva își calcă cămașa cea bună,
 fără să știe dacă va fi așteptat