Un înger care visează

Într-o dimineață de iarnă

dormeai atât de adânc,

încât respirația ta era mai neliniștită

decât albul zăpezii.

În timp ce eu te priveam,

trăgând perdelele roșii ale frigului.

Traian T. Coșovei

Firimiturile care cad

Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului

fac uneori un zgomot asurzitor

se aud ţipete, bufnituri

o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului

un om moare strivit sub o maşină ploioasă

de la masa de lucru a poetului

cad uneori firimituri enorme, inadmisibile

când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte

fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri

cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles

În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă

atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul

chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult

mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi

poate că aceste urme de sânge

duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul

ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe

poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale

decât câinii

Matei Vișniec

Melcul în iarnă

Vine iarna pe cărare

melcul cojoc nu are.

Iarna vine ca pe șine

melcul nu are patine.

Strîns în casa-i din spinare

va intra în hibernare.

Fără sobă sau bucate

va visa pe săturate.

Pînă-n primăvară cînd

iar se va trezi flămînd.

Iarna vine, viața trece

melcul – visul îl petrece.

Vasile Gogea

* * *

Mâine
dacă lacrimile o să fie scormonite
mâna de oase nu o să știe 
sub pasii noștri 
amprentele 
într-un soi de tăceri
ne agităm în marea minciună de gloanțe
înconjurat de nebunia salcâmilor 
frica se avântă în doruri 
eu, tu sau noi suntem clipa 
într-un ocean de libelule 
ah, ce barbar e jocul divinităților
ne întâlnim naivi pe scara LUI
în sângele și vocea 
vădit supărată 
eu nu știu dacă mâine 
va mai răsări din somn soarele

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

am trecut ani de zile ferindu-mă de acești pensionari

și jurând că nu voi sta niciodată pe băncile

pe care stau ei zi de zi

și n-am stat până-ntr-o seară
când și amărât, și plin de osteneală,
m-am lăsat biruit.

cel care s-așază lângă mine acum
nu mai e vecinul de la doi, care a plecat, săracul,
ci unul cam de-o vârstă cu mine.
i-aș zice: se vede treaba că nici ușorul nu mai e atât de ușor ca ieri

și nici greul atât de greu ca mâine,
dar el se uită-n altă parte,
poate spre propriul trecut,
poate spre propria moarte.

Ioan Es. Pop

Succubus

Te dezbraci în mine
plină de pofte alergi ca un monstru
ca o nebună
ca un strigoi
în nopțile cu lună plină
mă apar de vraja ta cu usturoi
degeaba, coci în mine lapte și pubertate
din viol se poate naște un copil erotic
și o nouă boală venerică
ca un câine turbat rupi și lesa din zgardă
nici popa cu agheasmă
nu te poate scoate din trupul meu
ai rămas înrădăcinată ca un drac
și popa umblă după pofte
ea preoteasa nu mai e ce a fost
vreau să te îngrop adânc
să nu îți mai aud gemetele
blestemat e cel care te-a născut
cu frumusețile Evei
mergi cu bicicleta pe strada mea
râd dar în același timp și plâng
te vinzi iadului
îți faci de cap
deschizi bordeluri în sufletul meu
aprinzi lumânări parfumate
te îmbraci cu cea mai sexy lenjerie
– am auzit ca faci masaj și între picioare
ca o târfă docilă faci tot tacâmul
nu mai ții cont de timp și spațiu
plutești cu un picior în raiul plăcerilor carnale
în mine e ora, minutul și secunda 6
o durere mă doboară la pământ
pe nas îmi curge sânge
moartea îmi sufla în ceafă
și dacă această femeie sunt eu
într-un univers paralel
sau o reîncarnare
e clar
în mine trăiește Succubus

Alexandru-Eusebiu Ciobanu

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/11/25/m-p1-alexandru-eusebiu-ciobanu-succubus/

Îmi scriu de acasă

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Asta înseamnă că muntele din fața casei

Așezată acolo departe-ntre ape

Unde un pod de lemn sună de pași grăbiți

Nu se mai face niciodată verde

În urma nopților mici din april

Când o mie de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)

Încep să cânte în sălcii, după grădini.

Asta-nseamnă că vântul venind de peste câmpie,

Unde a scuturat petalele perilor sălbatici

Și a bătut în porțile de lemn din mai multe sate

Spre a stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,

Nu mai înclină în largi amurguri

Lungile trâmbe de fum spre nord.

Asta-nseamnă că verile toate, cari vor veni,

Iernile toate cu sănii zburând năpraznic,

Fagii din marginea zării și zvelți mesteceni

Repetând prin ani toate undele curcubeului

Și făcând sufletul să tresară de-atâtea ori

Cu gândul la plug și la seceri, la timp de coasă –

Nu mai răsar din țărână și din azur,

Sunt mereu albastre și-amestecate.

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Mâinile lui, învățate cu frigul

Și cu focul din arșiți, muncite optzeci de ani,

Îmi apar pentru o clipă dinainte, speriate,

Cum ar căuta ceva nedeslușit...

Apoi mă găsesc, devin dintr-odată sigure.

Suntem pe un drum de demult, drumul suie

Și pe când palma mea înflorește în căldura lor

El se apleacă să ferească din cale un ram cu spini

Rătăcit de prin arborii lumii.

Aurel Rău

Eroarea

‎George Adrian Popescu‎ în ARTA CONVERSAȚIEI

 

eroarea bântuie mințile oamenilor

de la dreapta la stânga

risipită deasupra stelelor

poate să plouă în subțioara unui gând

al altui gând

ferit de cunoaștere ca un câine în feeria lunii

spumegând lătratul idiot

ea este neîncăpătoare

pe vreascul durerii cuiva

soră cu dezmățul de duminică

într-o cârciumă de sat așijderea cu vântul

de est

când nu mai respiră

este o furie care se îndrăgostește de

nedreptățire

în frunze

în flori

în inima de zmeu a unui împărat plecat în pribegie

pe nisip

nu are nimic

de la dreapta la stânga ideii

de liniște

și de ar putea să muște oricând

of of

ce noapte de bezmeticire ar fi pe sufletul tău

de i-ai deschide

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul Bidiviu pe care-aleargă norul Către
albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor Mă
doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie, Candela ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde
sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic, Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnița: Când va cădea Marele-ntuneric, vei vedea.

Nichifor Crainic

Pelerinaj în neant

Luna nu mă aude, atât de aproape am trecut

pe lângă iubire și pe lângă mormânt, Axis mundi s-a
frânt.

Nu ştiu de când a început, de unde golul şi-a facut
simţită prezenţa.

Blestemată îmi fie nebunia, blestemate cuvintele și
limba,

întodeauna am tânjit într-acolo unde nu mai poate urma
decât căderea.

Îmbrăcat în veşmintele aerului, alungat, tot mereu
alungat,

părăseam fără prea multe regrete locurile în care fiinţa
mea s-ar fi aşezat,

alergând dupa alte şi alte himere.

Întodeauna era un început, niciodată nu am întârziat mai
mult

într-un nou abis decât o seară, oricât de mult promitea
paradisul,

chiar dacă niciunde nu se mai vedea vreo lumină născând.

Spre ce această fugă fără capăt, încotro  gândul
absurd m-a mânat,

Trec zile fără soare şi ceasuri și fără a privi spre
înalt.

Cabotin până și în deznădejde și în disperare

sărăcesc de tot ce ochii mi s-au bucurat,

nu îmi mai pot găsi mântuirea nici măcar în desfrâu
și-n păcat.

Nici un drum spre nezărita împăcare,

mereu aceeaşi secătuială, acelaşi morb,

nu mi-am putut imagina atâta ne-culoare, visele îmi sunt
acrite cu borş.

Haimana care ştie ce-i rostul, nevoiesc după speranţă,
vlăguit,

cum o muscă-n zilele de iarnă caută să se ascundă de
frig.

Cătălin Constantin

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/11/05/m1-p2-catalin-constantin-pelerinaj-in-neant/

Gura sufletului tău

eu îți scriu un fel de scrisori, în care te descriu pe tine

făcând parte din lumea mea

te-am luat de mână și te-am adus acolo

iar tu parca făceai parte din ea dintotdeauna

și lumea mea erai tu,

dintr-o dată, în mijlocul ei, cu tine, eu eram și tu, și eu, în același timp

timpul pe care îl trăiam, așa, era cel pe care îl iubisem dintotdeauna

dar nu știusem să-i dau un chip

dar chipul se afla acum în fața mea,

îți țineam sufletul în brațe în fiecare ceas

în fiecare clipă, el stătea în brațele mele

îmi țin lumea în brațe, și ea are numele sufletului tău

are chipul lui

are trupul lui

și când îl privesc, sufletul tău, mă văd pe mine,

cum mă aplec și încep să-mi sărut lumea, pe gura sufletului tău

Octavian Dănilă

Dor f

Ea ascultă Bach,

ea ascultă Bach în dimineaţa albă
printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii
ea îşi bea ceaiul cuminte.
În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de făcut
un pic de durere ca o lumină,
un pic de avânt,
multă renunţare…
Oraşul depune crepusculul.
În timp ce sunetul urlă,
în timp ce ultimul vis sfîşie culoarea
cineva la uşi şi la geamuri.
Poate un zeu gri,
poate iarna aburind din ceaşca de ceai,
poate…

Călin Angelescu

https://vasilegogea.wordpress.com/2015/09/15/remember-calin-angelescu/

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/11/05/m-1-p-1-calin-angelescu-dor-f-calandrinon-pisica-neagra/

Din alb

Emanuel Patrascioiu

 

ascunde-ți vulpile-n mine
tânjește noapte străină
și bate-mă cântec

zidește-mă drept 
sub clipa ta de sân

trezește iarna din alb 
te voi sătura cu struguri de măliniță
acum cât măceșele scârțâie
neștiute
sub gheață

Nu-mi plac bisericile pline

Nu-mi plac bisericile pline. Demult, de ceva ani, le caut doar pe cele goale. Doar eu și Dumnezeu să fim acolo. Să-i spun ce simt, să-i mulțumesc și să-i cer îndurare.

Și-așa, în dialogul nostru mut, îmi spune că nu-i bai, că-i în obișnuință să ne dea iertare.

E drept, nici eu nu-s un mirean prea complicat,
Păcatele-mi sunt toate la vedere, și nu par chiar de eșafod, de neiertat.

Cândva, să fi avut vreo douăzeci de ani, viața mă lua în pleasnă tare.
O greutate ce mă apăsa, credeam că doar la preot își găsește rezolvare.

N-a fost așa, abia mult mai târziu am înțeles. Dar ceea ce atunci mi s-a predat, a fost o lecție cam de neînțeles.

Pe la duhovnic nu am mai călcat,

mi s-a părut că nu-mi e de folos și, trecând pe la el, este păcat.

Caut uneori un duhovnic, dar nu mi se arată. Lumea monahilor nu-i chiar ceea ce pare și nu-i mereu adevărată.

O maică-mi spune că preotul călugăr e însuși diavolul, mascat în strai de sărbătoare.
Nu se oprește aici, îndelung ea mi se confesează. De o colegă stareță se plânge. Îmi spune că nu-i monastică, nici castă mireasă a lui Hristos,
ci mai degrab-amantă pământeană, și chiar cu normă-ntreagă, ce hidos.

Ascult și tac, și am o dezlegare.
Poate de-aceea nu-l găsesc pe-acela și nu-i dau crezare.

Preot, duhovnic, mijlocirea-n drumul spre Hristos. Nu am păcate grele, dar e bine, o știu de la bunica. Din când în când să te mai spovedești. Dar iată, anii au trecut, iar eu, doar în bisericile goale adesea mă mai regăsesc.

Acolo, doar eu cu El, tăifăsuim în gând cu voce tare.Îi mulțumesc pentru că sunt, și-i cer câte ceva pentru ai mei, pentru toți și pentru fiecare.

Îl rog să fie bun ca până-acum, să facă-abstracție de câte-o supărare.
Mă-nchin la Maica și la Sfinții Lui, iar vocea i se aude-ncet și deopotrivă tare.
Îmi spune că va fi așa, cum doar El știe.

Că e acolo… Și nu mă lasă nicidecum la ananghie.

Giorgiana Radu

Noiembrie

bob de grâu luna boală fără leac
vindecă tăcerea de sub pleoape
nenăscuții-n pântec își prefac
clipele iubirii în plăceri mioape

rătăcim prin noi ca printr-un azil
păsările-n stol își devoră zborul
umbra lunii pleacă iarăși în exil
tomna ruginie și-a pierdut umorul

scufundat în tine mi-arde palma noaptea
vin tăceri viclene ca să mă adoarmă
într-un cerc de frunze e ascunsă moartea
e-un ecou venit dintr-o altă toamnă

doar lumina apei plânge ruginiu
căci în umbră umbrei șade un pustiu

gheorghe vidican

Aceeași toamnă

voi împărți cu tine depărtările
avem aceeași toamnă cu ochi căprui și adânci 
precum peșterile pierdute 
într-un câmp de nori
.
poate nu vei ști
pe ce creste au trecut caprele negre
să plimbe nedumerirea codrilor
nici dacă țărmurile au cumpărat vreodată
dragostea valurilor triste
.
dar vei cunoaște sălbăticia culorilor
atât cât să respiri incandescent
prin sufletul meu

Gina Zaharia