Pelerinaj în neant

Luna nu mă aude, atât de aproape am trecut

pe lângă iubire și pe lângă mormânt, Axis mundi s-a
frânt.

Nu ştiu de când a început, de unde golul şi-a facut
simţită prezenţa.

Blestemată îmi fie nebunia, blestemate cuvintele și
limba,

întodeauna am tânjit într-acolo unde nu mai poate urma
decât căderea.

Îmbrăcat în veşmintele aerului, alungat, tot mereu
alungat,

părăseam fără prea multe regrete locurile în care fiinţa
mea s-ar fi aşezat,

alergând dupa alte şi alte himere.

Întodeauna era un început, niciodată nu am întârziat mai
mult

într-un nou abis decât o seară, oricât de mult promitea
paradisul,

chiar dacă niciunde nu se mai vedea vreo lumină născând.

Spre ce această fugă fără capăt, încotro  gândul
absurd m-a mânat,

Trec zile fără soare şi ceasuri și fără a privi spre
înalt.

Cabotin până și în deznădejde și în disperare

sărăcesc de tot ce ochii mi s-au bucurat,

nu îmi mai pot găsi mântuirea nici măcar în desfrâu
și-n păcat.

Nici un drum spre nezărita împăcare,

mereu aceeaşi secătuială, acelaşi morb,

nu mi-am putut imagina atâta ne-culoare, visele îmi sunt
acrite cu borş.

Haimana care ştie ce-i rostul, nevoiesc după speranţă,
vlăguit,

cum o muscă-n zilele de iarnă caută să se ascundă de
frig.

Cătălin Constantin

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/11/05/m1-p2-catalin-constantin-pelerinaj-in-neant/