Întrebat-am vântul, zburătorul Bidiviu
pe care-aleargă norul Către
albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?
albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor Mă
doboară nevăzute-n zbor.
doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie, Candela
ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde
sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde
sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnița: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.
Nichifor Crainic
Cântec de toamnă
RăspundețiȘtergereVoi, plopilor galbeni, aprinse făclii
Ce ardeţi în zarea deşartei câmpii,
Înalte şi fumegătoare feştile
De veghe la moartea frumoaselor zile!
Dar moartea cu aripi de ceaţă v-atinge
Când vântul vă bate şi ploaia vă stinge,
Iar frunza târzie, din rară mai rară,
Stropeşte pământul cu picuri de ceară;
Stropeşte pământul încet, până când
Tulpinele goale-or rămâne-ncurând,
Pe zarea deşartă a moartelor zile
Stând negre ca nişte scrumite feştile.
Nichifor Crainic
Moş Crăciun
RăspundețiȘtergereMoş cu barbă de zăpadă,
Fără daruri, moş sărman,
Tinereţea ta grămadă
N-o s-o vadă
Nici ăst an.
Torc păianjenii sub grindă,
Ţara-i fără de băieţi, -
Nu-ţi mai vin cu ceata-n tindă
O colindă
Să-i înveţi.
De cu seara-naripaţii
Îngeri nu mai cântă prin
Singuraticele spaţii
Şi-aşteptaţii
Nu mai vin.
Plânge biata gospodină,
Braţele în gol se-ntind,
Nu e ceara de-o lumină,
Nici făina
De-un colind.
Tu, cel vesel de-altădată
Strângi pustiul ăstui an
La colinda-ndatinată
Fără ceată,
Moş sărman.
Gârbov pribegeşti prin sate,
Te strecori pe la oraş,
Gemi pe ziduri de cetate
Dărâmate
De vrăjmaş.
Cu tropare şi podobii
Faci popas într-un cătun,
Sgribulit la gura sobii
Plângi ca robii,
Moş Crăciun.
Plângi încet! Stă la ulucă
Paznicul sub coif de fier
Şi e-n stare, Moş-Nălucă
Să te ducă
Prizonier!
Nichifor Crainic
Unei fecioare
RăspundețiȘtergereŞi când mă uit la ţine, frumoşii ochi îi pleci.
Tu ştii orice ispita în rugăciuni s-o pleci.
Iar seară, la icoane, te-nchini şi baţi metanii,
De-nfiorari profane te plângi la spovedanii
Şi nu pricepi, frumoaso, că fără să fi vrut
Nesocotesti porunca prin care ne-am născut.
De când sună pe lume întâia sărutare
Şi pan-la cântăreţul ce-ţi murmur-o cântare,
Vieţile se pleacă aceleiaşi puteri
Ce înnoieşte vieţii tot alte primăveri.
Nu simţi cum o şopteşte din orice colţ de gură
Şi mii de guri îi cânta osana în natură?
N-o scrie-n lung de ceruri şiraguri de cocori
Şi călătorii nouri, că visul plutitori,
Sărutători de stele îngemănaţi cu vântul.
Şi marea ce cuprinde cu-mbratisari pământul
Şi codrul ce-o răsfaţă în tainele verdeţii?
Iubirea e!
Iubirea e ambrozia vieţii.
Deci lasă cărunteţii şi griji şi spovedanii
Şi vino lângă mine cât nu ne-ngroapă anii.
Sunt nopţi când te-nfioara singurătăţi ce tac
Şi-atât de-mbalsamate de flori de liliac
Că, izvorând din farmece suprapamantene,
Stă lacrimă să cadă pe margine de gene.
Nu va pătrunde taină târziei lor tăceri,
Când dai de voie totul, primind fără să ceri,
Şi vei vedea că nu e păcat şi te-i miră
Că te-ai temut când teamă zadarnică era,
Şi n-o să te mai doară obidă îndoielii:
Iubire cum e-a noastră e scrisă-n
Evanghelii.
Nichifor Crainic
Unei fecioare
RăspundețiȘtergereŞi când mă uit la ţine, frumoşii ochi îi pleci.
Tu ştii orice ispită în rugăciuni s-o pleci.
Iar seara, la icoane, te-nchini şi baţi metanii,
De-nfiorări profane te plângi la spovedanii
Şi nu pricepi, frumoaso, că fără să fi vrut
Nesocotești porunca prin care ne-am născut.
De când sună pe lume întâia sărutare
Şi pân-la cântăreţul ce-ţi murmur-o cântare,
Vieţile se pleacă aceleiaşi puteri
Ce înnoieşte vieţii tot alte primăveri.
Nu simţi cum o şopteşte din orice colţ de gură
Şi mii de guri îi cânta osana în natură?
N-o scrie-n lung de ceruri şiraguri de cocori
Şi călătorii nouri, că visul plutitori,
Sărutători de stele îngemănaţi cu vântul.
Şi marea ce cuprinde cu-mbrățișări pământul
Şi codrul ce-o răsfaţă în tainele verdeţii?
Iubirea e!
Iubirea e ambrozia vieţii.
Deci lasă cărunteţii şi griji şi spovedanii
Şi vino lângă mine cât nu ne-ngroapă anii.
Sunt nopţi când te-nfioară singurătăţi ce tac
Şi-atât de-mbălsămate de flori de liliac
Că, izvorând din farmece suprapământene,
Stă lacrimă să cadă pe margine de gene.
Nu va pătrunde taină târziei lor tăceri,
Când dai de voie totul, primind fără să ceri,
Şi vei vedea că nu e păcat şi te-i mira
Că te-ai temut când teama zadarnică era,
Şi n-o să te mai doară obidă îndoielii:
Iubire cum e-a noastră e scrisă-n
Evanghelii.
Nichifor Crainic