* * *

 Un poem „substanțial”  – un univers ascuns într-o clipă. Iar poezia începe exact când matematica nu mai e sigură pe ea. (E. G.)

C. P. A. – Mariana Floarea: (Fără titlu)

***

…0 la puterea infinit

matematic e neantul…

Dar dacă ceva se petrece

și nimicul se face zece

și neantul

se preface-n înaltul

unei alte idei

cât o rază

cât istoria de eter

a unei câtimi

de secunde

de nici câți

câte unde?

abis

din visul pierdut

al altui vis?

ultimul cântec al păsării kauaʻi ʻōʻō

Am citit, recitit... și încă cere să mai fie. Nu ca să fie înțeles, ci ca să mai stea cu mine.

Da… asta e semnul. E ca un ecou care nu caută ieșire, ci adăpost. (E. G.)

C. P. A. – Silviu Gongonea

m-am săturat de copârșeele îngrămădite la vale de vânt
nu mai e mult și va veni primăvara
nu mai e mult și îmi voi revedea vrabia
ducând fire de iarbă uscată în cuibul nostru intangibil

orașele sunt departe foarte departe
aici când totul pare fără ieșire
dragostea a rămas singură vulnerabilă
cu Dumnezeul ei

în mintea mea e o întreagă mitologie
ultima mitologie a dragostei
un document clasat
pe pinului și arțarului
cu flori rare și cântecul ce alungă frigul și întunericul  

nu îmi pasă că îmi rup pieptul într-un ianuarie încremenit
din vârful unei ramuri putrezite
nu-i drept să te-ndoiești nu-i drept să nu speri
pentru specia ta

e adevărat există crengi uscate ce nu pot ține greutatea unui pițigoi
cântec al meu cădere continuă am iubit puțin
și am ajuns să iubesc mult și prost
e un timp pentru toate dar nu știu să le potrivesc

m-am săturat de copârșeele duse la vale pe apa asta tulbure
va veni primăvara și îmi voi revedea vrabia

ea va alunga frica și moartea