(...) să simți odihna mâinilor obosite, în poala
ascunsă de hainele largi, ele stau cumva scufundate
într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav.
Lumea se rotește și se aud cântece domoale
în depărtare. O vrabie mică iese în zbor
dintre ramurile înghețate ale copacilor
scufundați și ei în zăpadă.Iar noi, noi am fugit mereu
de frica altora, am căutat o urmă de singurătate
și am păstrat îndoielile vechi
despre oamenii pe care-i întâlneam tot mai rar.
Și socoteam că fiecare lucru ar fi trebuit să-și aibă locul lui,
ca și toate celelalte din lume.
Până azi...
