Ce mai e nou în „poezia tînără“

***

se pare că lumea nu-i o fabrică de-ndeplinit dorințe
unele infinituri sînt mai mari decît altele
dudele din pomi nu devin negre
ci se-nmoaie

mi-ai dat veșnicia-ntr-un număr limitat de zile 
iar dacă vrei un curcubeu
trebuie s-accepți ploaia

amintesc multor oameni de mulți oameni
ca fantome duse din timp pe maluri
moartea ne predică viața
care suge din țevile cu speranță

șomerii spun că moartea e-un rahat
și eu

vă predic bucuria
cum bunica pierde noaptea-n cărți de bunătate

deznădejdea-i o plapumă
luată la reducere din kaufland
de la tarabele cu muritori
adusă cu targa-n cameră
plapuma
pusă umbră de moarte patului

dacă vreun curcubeu te-amenință 
tu să-l faci să rîdă cu gura căscată
și pe mine

cerul mă-ntristează 
mă reîntristează
dar știu
cumva metafora tinereții devine interzisă
pe măsură ce-aterizăm în aer
în aer
aerul buzelor tale-mi inundă poate fruntea
în astfel de clipe nu mă pot gîndi la necaz
ci la frumusețea care rămîne
la mine

nasul se desfundă 
pomii-ntineresc pe după baricade
viața predică necazul
în urma lui rămîne frumusețea
neatinsă de unghii de orbi

frumusețea

Miruna Carp

https://vasilegogea.wordpress.com/2020/02/28/gogeas-blog-va-propune-o-poeta-miruna-carp/

Foșnetul femeilor de hârtie

De la „Femeia de hârtie“ (Rabih Alamedggine), un poem de iubire absolut unic închinat cărții și tenacității spiritului feminin – o izbândă și un ecou, până la „Foșnetul femeilor de hârtie“ când „... se dezbracă și se topesc/ în adâncuri ca niște serafimi fosforescenți/ și mie îmi vine să mușc din ele ca dintr-un sandviș“ (Cercul Poeților Apăruți)

noaptea când aud foșnetul femeilor de hârtie

beau discret de unul singur

tristețea unui somnambul  hipnotizat

și nu mi-e frică nicidecum să recunosc

cu o seninătate resemnată

că în gândurile mele materia simplă

din care e făcută viața

miroase ca aerul curat ținut sub fustă

la bătaia pleoapelor când ochii se închid

transparența metafizică a femeilor de hârtie

se dovedește a fi un lucru cu adevărat important

când dintre toate umbrele grațioase ce plutesc prin casă

cu duioșie ele se dezbracă și se topesc

în adâncuri ca niște serafimi fosforescenți

și mie îmi vine să mușc din ele ca dintr-un sandviș

în surdină noaptea pufnește ca un metrou vienez

când eu mă așez din nou pe spate cu genunchii la gură

și tu vii să scrii despre o nebunie cu totul mai mare

despre tăcerea în care mâinile noastre

nu va mișca un fir de păr

Paul Gorban

Mușcă din mine

Cercul Poeților Apăruți 

mușcă din mine,

am multe kilograme în plus

pe suflet.

zâmbetul să dispară,

de dragoste,

de bine, de rău, de gri,

sunt cu de toate.

mușcă și mestecă-mă

cu inocență

camera mea are vedere

la inimă.

Nicoleta Dabija

La Brâncuși, în doi

Dacă Piatra aceasta

ar mărturisi

ce taină ascunde

aici, chiar lîngă

Toiagul acestui Moșneag

s-ar deschide ca o rană

în care te-ai afunda,

Solitar,

departe de Strigătul meu, o dată

cu ele – cioplitele, albele...

Paul Celan

Variante originale ale autorului, reproduse din volumul Brâncuși și Transilvania, Antologie de Constantin Zărnescu, Editura Grinta, 2001, p. 133.)

Modigliani despre Brancuși

Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mâncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decât la tine. Cum o să te pictez ca bucătar? Te văd că postești zile întregi până la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfânt? Când îți licăre ochii de fiecare dată când aduc târfe pe aici? Tu ai în figura ta fațețe atât de felurite încât nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi? În jurul tău este mai mult mister decât în jurul lui Rousseau-Vameșul.

********

Vidican Gheorghe

Mâinile își spală întunericul fricii-ntr-o noapte
se răsucesc în privire înfloresc într-un pom
eu nu-mi mai văd drumul se târește pe coate
își învelește neputința într-o umbră de om

carnea sângerie-a plăcerii libertățile tale postume
îmi desenează mersul pe un țipăt îmi devine străin
chipul tău ce fuge de mine se prelinge-ntr-o lume
ca o tăcere ne întinde sub pașii cenușa altui destin

ne sfârtecăm viclenia batem cuie-n pereții tăcerii
picură-n afară frica setea își arde în tihnă sărutul
se-aude putrezind fericirea într-un trunchi al uitării
sub tălpi lacrima e râul în care ruginește pământul

mă simt o lagună îmi cunosc prețul sângelui tac
într-un sâmbure al fricii lăcrimez devin mai sărac

Oradea, 15.02.2020

Sunteți surzi

Simt că insulele umblă,
pământul se miră că mă simte alt om, atât de deosebit
de acela care i-a silit pe oaspeții lui să-l ucidă
zi de zi.
Țărmurile, care sunt triste că nu călătoresc niciodată
și care s-au născut cu spatele la lume ca să n-o
vadă și să n-o audă,
tolănite de amărăciune, știu că se duc departe,
și își dau seama că mă poartă foarte departe fără să-mi știe
nici numele,
și de câte ori am fost iubit de către aceiași
oameni care în aceste ceasuri pustii, vor trebui
să-și aducă aminte de mine,
să mă ocărască,
atunci când vor da de urmele mele în acea insultă spusă
aproape fără voie,
în acea năzuință niciodată dusă până la capăt,
sau în acea ardoare întinsă până la marginea unde
numai un singur pas mai mult dă naștere unui
abis de sânge.
Prieteni, nu simțiți cum umblă insulele?
Nu auziți că mă duc foarte departe?
Nu vedeți că mă îndrept acum spre acei curenți ce
pătrund cu cea mai mare încetineală în nemișcarea
mărilor fără valuri și a cerurilor încremenite?
Aud plânsul Globului care ar vrea să mă urmeze și se învârtește
până rămâne mult mai fix decât la început,
atât de umil pe axa lui, încât până și aștrii cei mai
puțin răzvrătiți îi întretaie orbita.
Nu auziți că-i aud plânsul?

Simt că insulele umblă.

Rafael Alberti

Traducere Geo Dumitrescu

Prăpastie

Dumnezeu e surd

Şi când trebuie să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Aşa se procedează
Cu toţi surzii.

Dar mie nu-mi înţelege scrisul
Şi când îl văd cum se scarpină-n aureolă
În faţa unei conjuncţii,
Mă gândesc că mult mai uşor ar fi
Să i-o urlu-n ureche.

Asta şi fac,
Dar Dumnezeu dă din cap
Că nu-nţelege
Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
Tot ce vreau să-i spun.

Pe mine mă apucă disperarea,
Ies în stradă şi opresc trecătorii,
Punându-le-n faţă hârtia mea,
Scrisă cum am putut mai frumos şi mai citeţ
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.

Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grăbiţi,
Şi dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
Mă roagă să le spun totul repede
Prin viu grai.

Atunci mă pomenesc urlând
Ca din fundul unei prăpăstii,
Aşa cum urlă Dumnezeu
Când îşi face rugăciunea.

Şi de spaimă c-am asurzit şi eu
Uit ce-am vrut să le spun.

Marin Sorescu

Ruleta rusească. Romance

Un poem de acum douăzeci de ani…

Eu cu ea nu mai pot,
nu mai pot să rămîn
o smulg din carnea mea
ca pe licori străine
și cînd o smulg
încet în caldarîm
se-afundă sîngele
și inima din mine.

Trist astăzi Doamne sînt
și iar mă întristez
îmi sună golu-n suflet
ca un pendul nebun
de ea vreau să mă lepăd
în vreme ce-o visez
și mii de așchii lasă-n
carne cartușele dum-dum.

Trist astăzi Doamne sînt
și iar mă întristez
puterile-s plecate
pe drumuri planetare
durerea îmi oferă
un aprig nou botez
ce-absoarbe inorogul
în mările primare.

Eu cu ea nu mai pot,
nu mai pot să rămîn
mă lăfăi în durere
cum prinții în mătase
cărată din Kitai
spre Cordoba și Rim
și sufletu-mi stingher
îl joc la șaizecișișase.

Eu cu ea nu mai pot,
nu mai pot să rămîn
o smulg din carnea mea
ca pe licori străine
și când o smulg
încet în caldarîm
se-afundă sîngele
și inima din mine.

Liviu Antonesei