Deja

pentru că am un pat prea îngust, pentru câte flori aș vrea să adun pentru tine

pentru că nu știu cum să te sărut ca să îți dau înapoi toată căldura pe care tu o lași să stea în mine

în fiecare zi îl fac și îl desfac, îl împachetez și îl despachetez

și de câte ori fac asta mereu găsesc alte flori acolo

și îmi dau seama că nu o să pot niciodată să ți le aduc pe toate

și că trebuie să caut mereu

să caut ceva ce crește în mine, și să pot, într-o zi, să îl scot de acolo, și să ți-l dau ție

cu rădăcini cu tot, cu tulpină, cu ramuri și cu frunze, cu boboci micuți, cu păsări și cu insecte cu picături de zahăr candel și cu portative muzicale

cu lapis lazuli și cu eșarfe

cu bărcuțe legănate de apă și cu trotuare pe care crește doar iarba înaltă cât să îți poată mângâia gleznele

când te plimbi tu pe ele

și cu camere, cu uși din fluturi de mătase, și cu ferestre din fluturi de mătase

fluturi albi pe care să îi atingi când le deschizi

și care să respire fire subțiri pe mâinile tale

și care să respire fire incredibil de frumoase cu care să îți țeși rochii și să le așezi în aerul dimprejurul tău

și cu evantaiele lor fluturii să îți atingă genele

evantaie de lumină să se așeze pe ele când pleoapele ți se închid

și visele să doarmă pe spate cu ochii larg deschiși înspre ochii tăi

tu ești că o lacrimă de cuvinte care mi se așează pe buze și mi le udă

și atomii din ea îmi scriu pe buze fraze cu care să te sărut pe tine,

ca să le absorbi prin porii pielii tale, prin finele lor lăcașuri

tu îmi dai mie toate cuvintele pe care le rostești, tot dorul tău de ele, mi-l dai

și eu îți dau înapoi dorul meu, dorul de tine pe care îl port dintotdeauna, în palmele întinse către tine,

și pentru că nu credeam că am să ajung clipa în care să pot să ți-l fac dar

am să îți fac mereu patul, cu mâinile mele

iar tu ai să îmi faci gene și eu am să ți le pictez cu răsărituri și cu apusuri

OctavianDĂNILĂ

https://otavadan.wordpress.com/2019/01/31/deja/#comments

***

se face noapte aici te ridici și pleci

murmuri ceva atât de șters

de parcă ziua asta a respirat printr-un singur plămân

și acela bolnav

de parcă cineva a tors lumina

în fâșii subțiri subțiri

de fum

îți simți sufletul ca o nuia

două picături cad dintr-un ochi în același loc

fără să se pornească dezastrul

din urmă se aude un tropăit

sunt numai norii negri care se joacă

cap pajură

cap pajură

ce-ți pasă mergi mai departe fără biografie

o poveste de-o singură pagină

un fundal invizibil dintr-un desen

îți ridici umerii și-ți spui america a dispărut

nici canada nu mai există

o tristețe îți lucrează în sânge ca o morișcă

să nu mai contezi pe tine

lucrurile bine proporționate sunt foarte utile

se distrug destul de ușor

un greiere a intrat într-o casă

și toată noaptea a cântat acolo

Adela Rachi

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/01/28/9-poeme-de-adela-rachi/

***

Căci tu ai zvâcnit prin şarpe
Şi -ai muşcat cu crinul nopții,
Am crezut că merg pe ape,
Dar treceam pe puntea morții!

M-aşteptau iscarioții
Cu oțet să mă adape –
Le zorneau în jebe zloții
Şi țidulele în mape.

Ehei, mierlă, tu mă tângui,
Ehehei, privighetoare!
Eu cu trandafir mă mângâi

Şi mă oblojesc cu sare!
Ochii tăi, femeie, plângu-i,
Că-n amurg aspida moare!

Teodor Laurean

Un om cu ferestre

Adrian Suciu

 

Acum, altă data, în altă iarnă. Eu sînt cel care
lustruieşte ghiarele vrăbiilor secerate de îngheţ şi le dă
cu o ceară vişinie, să nu se arate golaşe ori negătite
înaintea Atoatejudecătorului. Mult am de lucru în iernile grele
şi mai sînt şi greşelnic. Mult sufăr dar e frig
şi nu-mi aduc aminte…

Mereu am crezut că o femeie e un om cu ferestre. Şi am privit
înăuntru pe oriunde am găsit o fantă în femeie. Să priveşti într-o femeie e greu. 

Ca şi cum ai fi la ospăţ într-un oraş sub asediu.
Eu sînt acela care găteşte copiii femeilor vii,
după reţete din Arabia şi Chitai. Mult am de lucru
în cuhniile mele dar e război şi nu-mi aduc aminte…

N-am nici o altă memorie. Muşchiul memoriei
privitului în femei pare a fi singurul exersat vreodată.

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Mircea Cărtărescu

Trăiește-mă-n viața pe care ți-o cânt

„Veștile rele circulă cu o viteză uluitoare, prieteni. Un artist de o candoare extraordinară, un om bun și hărăzit de Dumnezeu a murit. Adrian Berinde nu mai este cu noi, de astăzi. Drum lin, Adrian! Vei fi mereu în gîndurile mele. ", este mesajul postat de cântăreaţa Zoia Alecu în pagina sa de Facebook. Încă o dată este doliu în muzica românească.

Artistul folk, poetul şi pictorul Adrian Berinde, într-un cuvânt, artistul complet Adrian Berinde, a murit la vârsta de 60 de ani, după o luptă de doi ani cu cancerul, scrie monitorulcj.ro.

Născut la Oradea, în data de 4 mai 1958, Adrian Berinde suferea de cancer metastazat pe oase, boală grea de care spera să scape în urma unui tratament special la o clinică din Germania.

Deși artistul mărturisea, în septembrie, că doctorii nemți au observat o scădere dramatică a numărului de metastaze în urma tratamentului experimental urmat timp de patru luni, starea de sănătate a lui Adrian Berinde s-a înrăutățit din nou, acesta trecând la cele veșnice în cursul nopții trecute.

A trăit "cu, pentru și din pictură"

http://miscareaderezistenta.ro/muzica/a-murit-muzicianul-adrian-berinde-un-artist-complet-plecat-prea-devreme-dintre-noi-invins-in-lupta-cu-o-boala-necrutatoare-48716.html?fbclid=IwAR0fTy1Wu08okz4ItUBZfqKXXH5fTtLi89lAr95COOO4-hJzG_XveN5rynY

După tine

Te-am iubit dinainte să ies din pântec,

Când eram încă înger, te iubeam pe ascuns.

M-ascundeam cu un gând despre tine în cântec,

Pătrunzând infinitul care-i de nepătruns.

Te-am iubit dinainte de prima mea viaţă,

Înmulţită cu zece şi-mpărţită la doi…

Mă topeam, cum topeşte o spuză din gheaţă

Şi-aşteptam ziua-n care voi putea spune: noi.

Te-am iubit dinainte să respire pământul,

Dinainte ca marea să-l sărute pe ţărm,

Ca din două suflări să reinventăm vântul

Şi apoi împreună să muşcăm ca din măr.

Te-am furat pe ascuns, precum furi o secundă,

Înainte ca moartea să ne nască din nou,

Dinainte să ştiu că iubirea-i rotundă,

Că-i o singură dată şi-i venită cadou…

Te-am iubit, făr' să ştiu de găsi-ne-om vreodată,

Făr' să ştiu că un chip ca al tău şi al meu

S-or vedea-ntr-o oglindă, cum te vezi dimineaţă

Şi-or sorbi din cafea cu însuşi dumnezeu.

Te iubesc şi acum, făr' să ştiu câte vieţi

Vor mai trece prin mine până-o fi, dac-o fi…

Să te văd cum din ochi şi iubire mă-mbeţi,

Te iubesc şi acum… şi îţi spun ca să ştii!

 Adrian Berinde

Sărutul

Colecția Poezia Iubirii,  Editura Măiastra, 2015

Gând

E vreme de galben și flori violet,
La capătul lumii ne ținem de mână,
Abisul e-n flăcări și curge pe noi
Ninsoare de toamnă căzută din lună.

Sunt pete în soare și nemărginirea
Ne bate la ușă, găsindu-ne goi,
Pe nepregătite ne fură privirea 
A celui ce frica și-o ascunde în noi.

Dorul e verde, iubirea e-albastră,
Eu sunt de pică și tu de camelii
E viața în alb și zbor prin fereastră
Spre culorile-aprinse de capătul verii.

Se-mpiedică vorbe-n pocalul cu gânduri,
Împletite în cercuri din fum de țigară,
Ce lipesc de tavan amintirile-n vânturi
Niciodată spuse și-n foc să dispară…

Iubește, iubind tandrețe uimită!
Lăsată de valuri despletite-n abis
Iubește-mă-n vorbe necernute prin sită 
Și lasă-mi sărutul pe piele întins

E o zi ce se cere să fie trăită
Furată de ani și ascunsă-ntr-o clipă 
E secunda ce bate și se vrea vorbită
În golul oglinzii din stele lipită..

Adrian Berinde

Sărutul, 

Colecția Poezia Iubirii,  Editura Măiastra, 2015

Testament

Dezbracă-mă-n tihnă pe dealul cu nume 
Și calcă-ți mirarea pe urme de flori!
Golește-mi privirea de ei și să-mi scurme
O mână în palmă, după forme-n culori!

Păcatul să-mi fie solemna păstrare 
De spusul poveștii ce-o fi…
C-o fi va să fie, s-a-ntâmplat la născare…
Și se-ntâmplă de-atunci o dată pe zi.

Dezbracă-mă-n tihnă, dar fără prihană! 
Făcutul de ploaie-i ascuns de copaci…
Răzuiește-mi din coaja ce-ascunde o rană! 
Rostește-mă-n cercuri de păsări și taci!

Dezleagă-mi piciorul de crunta mânie 
A soarelui veșted, muribund fără cap!
Prostește-mi fugarul din mine „să fie“ 
Și-ascunde-mă-n tine, că nu mai încap.

Coboară-mă-n chingi peste mori părăsite! 
Sufletu-mi zboară cu aripi de vânt…
Din cap mi-au ieșit doar cuvinte rănite…. 
Aducă-ți aminte de mine, ce sunt!

Povestea nu-i gata, e doar o-ntâmplare… 
Dorințele noastre se nasc dintr-un joc,
Spuse de nimeni și nu-i de mirare 
Că nimeni nu știe să vadă în foc.

Întoarce-mă-n tine cu fața spre munte! 
Prin ochii mei râzi, când ochii mei râd!
Renaște-mă-n fluturi din perle pe frunte! 
Trăiește-mă-n viața pe care ți-o cânt!

Adrian Berinde

Sărutul

Colecția Poezia Iubirii,  Editura Măiastra, 2015

Eminescu

Atâta să nu uitați:
că el a fost viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui,–
că avea piele
îmbrăcată în stofă.

Atât să nu uitați, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.

Atât să uitați! Numai atât,–
că El a trăit,
înaintea noastră…..
Numai atât,
În genunchi vă rog. Să uitați!

Nichita Stănescu

Elegie

Când moartă-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci uşoară suflarea mea în Fire,

Va străluci pe garduri în rouă înălbite.

Va flutura în noapte, în bruma cenuşie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie...
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.

Se va opri în locuri tăcute,-ntunecate,
La marginea căsuţei din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuţe ce viaţa n-au trăit.

Şi chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Şi tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.

Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.

O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se lutura batista pe faţa ofilită
Şi printre plopi... de-a lungul cărărilor din vale,

O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândeţe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristeţe.

Francis Jammes

Cu vremea şi ochii tăi

Mircea Florin Şandru

· 

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari şi întunecate păpădii.
Mai uşor cobori în nemişcare
dacă adormi cu faţa către cer
auzind
şi golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pieliţa subţire
ca în ureche la miei,
Mesteceni de sticlă gri
Când se întinde-n somnul tău Etherul
şi nu-l mai poţi opri.
Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari şi întunecate păpădii.

Ion Mircea 

[poet, eseist, critic literar, prozator, traducător, scenarist, autor de literatură pentru copii, membru întemeietor al cenaclului şi apoi al revistei studenţeşti clujene “Echinox”, fost redactor şi redactor-şef al revistei sibiene “Transilvania şi director în cadrul Institutului Cultural Român, n. 1947, România] – Cu vremea şi ochii tăi, din volumul de debut „Ion Mircea, Istm”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971, redactor Vasile Igna.

Cântec naiv

Iubirea noastră este cu păcat.
Oh, toata ziua stam trântiti în pat
Ca într-un rai adânc și afânat.

Veșmintele pe trupul tău boghet
Nu ți le pui, ci numai în sipet
Le ții, pe solduri mângâiată-ncet.

Papucii de-i încalți, cu chiu, cu vai,
Faci doar un pas și te oprește-un pai
Căci iar te-așezi, sufletu-n cești să-mi dai.

Emil Brumaru