Ne-am prefăcut

Mi-am luat sufletul la plimbare și m-am prefăcut că te am lângă mine.
Și tu te-ai prefăcut că mă iubești.
Așa că ne-am prefăcut că trăim.
Ne-am căutat printre stele și ne-am regăsit într-o picătură.
Ne-am divizat, ne-am uscat și evaporat pentru că mai târziu să ne regăsim din nou într-un nor. Din care ne-am rupt să plutim către pământ.
L-am îmbrățișat și ne-am scurs într-un sărut ce ne-a aruncat în infern.
Dar era infernul nostru. Unde am ars contopiți până la cenușă.
Din care a trebuit să mă ridic și să te caut din nou.
Te-am căutat la Apus pentru că acolo am reușit să îmi găsesc gândurile, trăirile, nemurirea…
Dar tu ai ales Începutul și te-ai ascuns într-o picătură de rouă pe o frunză tânără, în soarele dimineții.
„Fotosinteză plăcută!” ți-am urat și am fugit să mă caut printre aștri…
De unde am privit înapoi la tine.
Te-ai ascuns după Lună când eu eram deja printre Stele!
Iar Soarele râdea de mine. Pentru că el îți arătase umbra!

Gregory Hill

Deja

pentru că am un pat prea îngust, pentru câte flori aș vrea să adun pentru tine

pentru că nu știu cum să te sărut ca să îți dau înapoi toată căldura pe care tu o lași să stea în mine

în fiecare zi îl fac și îl desfac, îl împachetez și îl despachetez

și de câte ori fac asta mereu găsesc alte flori acolo

și îmi dau seama că nu o să pot niciodată să ți le aduc pe toate

și că trebuie să caut mereu

să caut ceva ce crește în mine, și să pot, într-o zi, să îl scot de acolo, și să ți-l dau ție

cu rădăcini cu tot, cu tulpină, cu ramuri și cu frunze, cu boboci micuți, cu păsări și cu insecte cu picături de zahăr candel și cu portative muzicale

cu lapis lazuli și cu eșarfe

cu bărcuțe legănate de apă și cu trotuare pe care crește doar iarba înaltă cât să îți poată mângâia gleznele

când te plimbi tu pe ele

și cu camere, cu uși din fluturi de mătase, și cu ferestre din fluturi de mătase

fluturi albi pe care să îi atingi când le deschizi

și care să respire fire subțiri pe mâinile tale

și care să respire fire incredibil de frumoase cu care să îți țeși rochii și să le așezi în aerul dimprejurul tău

și cu evantaiele lor fluturii să îți atingă genele

evantaie de lumină să se așeze pe ele când pleoapele ți se închid

și visele să doarmă pe spate cu ochii larg deschiși înspre ochii tăi

tu ești că o lacrimă de cuvinte care mi se așează pe buze și mi le udă

și atomii din ea îmi scriu pe buze fraze cu care să te sărut pe tine,

ca să le absorbi prin porii pielii tale, prin finele lor lăcașuri

tu îmi dai mie toate cuvintele pe care le rostești, tot dorul tău de ele, mi-l dai

și eu îți dau înapoi dorul meu, dorul de tine pe care îl port dintotdeauna, în palmele întinse către tine,

și pentru că nu credeam că am să ajung clipa în care să pot să ți-l fac dar

am să îți fac mereu patul, cu mâinile mele

iar tu ai să îmi faci gene și eu am să ți le pictez cu răsărituri și cu apusuri

OctavianDĂNILĂ

https://otavadan.wordpress.com/2019/01/31/deja/#comments