câteodată, scot mâna pe
fereastră
ca de sub iarbă,
semne să fac spre
trenul
în chiote trecând
călare pe orizont.
la răstimpuri, cuvinte
simple
mi se desprind din gât
şi doar plasa lor
roşie,
placenta asta maternă
mă apără de cădere...
în rest, totul e bine –
chiar dacă,
strângându-mi
tâmplele-n palme,
simt sângele
rostogolind în viteză
prin puzderia
drumurilor de sub piele
un cap cu doi ochi
plini de dispreţ.
Mariana Codruț
însă…
RăspundețiȘtergere… dacă nimeni nu mă ţine de mînă
drumul mi se pare lung şi lung.
tot acolo voi ajunge
şi dacă nimeni nu mă ţine de mînă
dar drumul mi se pare lung şi lung.
Mariana Codruț
impactul cu vara
RăspundețiȘtergere.
nu vreau să mă mai tem. uite,
îndată ne vom izbi de vară, de glorioasa vară,
cea aprinsă, cu sînii de idol indian.
să fim pregătiţi:
cîntecul ei ne va acoperi glasul,
fulgerele ei în luminile ochilor ne vor orbi,
bătaia inimii sale pe-a noastră o va ascunde.
fericiţi şi febrili,
străzile urbei o să le batem,
fiecare văzînd aureola neagră
de pe creştetul celuilalt : o, cîtă tandreţe,
ce tremur, ce lumină complice,
la un miros nedefinit…
.
tu, iartă-mă – de o mie de ori în gînd o să-ţi spun,
iartă-mă că eşti muritor, că voi muri.
Mariana Codruț
Scriu poezie
RăspundețiȘtergerescriu poezie împotriva lumii din mine
cu naşterea mereu amînată: aici totul
are culori orbitoare, oamenii au feţele
în ceaţă, numai eu nu mă văd deloc.
tot timpul cu ghionoaia pe urme, îi simt
flăcările lingîndu-mi ceafa: îmi tai părul,
îl arunc peste umăr şi el se face o punte
pentru ea; las în spate ani buni de viaţă
şi ei se fac un rîu cald pentru ea; îi arunc
soarele uriaş de sub coaste
şi el se întunecă:
fiindcă pe întuneric
ea poate mai bine să mă atace.
Mariana Codruț