Cântec
Şi tu care dreaptă stai
Împotriva legii din urmă
Ascultă-mă şi ascultă-mă
Cântecul meu se curmă.
Ziua mai pâlpâie doar
Cât un foc sub pietre ascuns
Trezeşte-te şi trezeşte-te
Fiară cu gâtul străpuns.
Trece un cal cu potcoave de frunze
Peste poteca uscată
Ridică-te şi ridică-te
Călăreţ cu inima spartă.
Citeşte cadranul vânăt
Ce ţi se roteşte sub sân
Încalecă şi încalecă
Animalul cu nervii de fân.
Cineva umblă să te atingă
Cu o rază subţire
Îndepărtează-te şi îndepărtează-te
În sfânta nemărginire...
Dorin Tudoran
Împotriva legii din urmă
Ascultă-mă şi ascultă-mă
Cântecul meu se curmă.
Ziua mai pâlpâie doar
Cât un foc sub pietre ascuns
Trezeşte-te şi trezeşte-te
Fiară cu gâtul străpuns.
Trece un cal cu potcoave de frunze
Peste poteca uscată
Ridică-te şi ridică-te
Călăreţ cu inima spartă.
Citeşte cadranul vânăt
Ce ţi se roteşte sub sân
Încalecă şi încalecă
Animalul cu nervii de fân.
Cineva umblă să te atingă
Cu o rază subţire
Îndepărtează-te şi îndepărtează-te
În sfânta nemărginire...
Dorin Tudoran
Tâmpla
Ca şi cum tâmpla ţi-ar fi timpan
pe ea tot ce cade sună,
chiar ochiul acesta de pasăre
ceva pare să spună.
Ca şi cum tâmpla ţi-ar fi
ca meningele unui înger, subţire,
de câte ori o sărut
sângele sare din ea în neştire.
Ca şi cum tâmpla ce ţi s-a dat
nu e decât o perdea de apă,
de câte ori m-apropii
ea bate ca o pleoapă.
De parcă tâmpla ta ar fi
o aripă de privighetoare,
de câte ori îţi cânt,
tâmpla te doare.
Dorin Tudoran
Steaua singurătății
RăspundețiȘtergereDe-ai mai putea veni, precum veneai,
cu trupul tău incendiindu-mi trupul,
s-ar înroși pădurea sub zboru-ți fără pată,
Steaua Singurătății ne-ar asculta sărutul.
De-ai mai putea veni, precum veneai,
lumina vinovată, sfântă fărădelege,
ar învia în mine popoarele de cai,
pe care nimeni, astăzi, n-ar mai putea să-i lege.
De-ai mai putea veni, de-ai mai putea,
pământ înnebunit de-o nebunie bună,
m-aș înălța din apă, din apa-aceasta grea
ce îmi bălțește-n umeri și fruntea mi-o dărâmă.
De-ai mai putea veni, de s-ar preface
mâhnitul meu pământ în două mii de flori,
tu m-ai culege, sfânto, albită te-ai întoarce
cu mine-ntr-un ștergar și-ai aștepta să mori.
De-ai mai putea veni, ca altădată,
cu trupul tău incendiindu-mi trupul,
ne-am lumina păcatul c-un sânge de zăpadă
și ne-ar păstra ecoul: „trupul, prin care trupul...“
Dorin Tudoran
Nesfârşita pribegie
RăspundețiȘtergereErau doi
N-a fost nevoie să ne-o spună –
am ştiut din prima clipă
că sunt cărturari.
Părăsiseră Alexandria
după ce-şi sfâşiaseră hainele
de pe ei
văzând cum se mistuie-n foc Biblioteca
în vreme ce
ştiinţa nici unuia din marii învăţaţi
ai cetăţii
nu putea face nimic.
Când ne-au spus că e timpul să plece
am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.
În semn de mulţumire
spuneau
pentru găzduirea ce le-o dasem
n-aveau altceva să ne dăruiască
decât un săculeţ plin de cenuşă
din ceea ce fusese
marea minune a lumii.
L-au pus cu umilinţă
pe un raft al bibliotecii noastre.
La puţină vreme după plecarea străinilor
casa noastră arse din temelii –
focul, pare-se, a izbucnit
dinspre cărţi.
Aşa a început
nesfârşita noastră pribegie.
N-am luat cu noi
decât o mână din cenuşa
încă fierbinte –
o purtam la gât
în săculeţe de piele.
Ne rugam de găzduire.
Dorin Tudoran