Când urc sunt trist, înşelat,
când cobor sunt trist, înşelat.
Nu mai ştiu să râd de aceeaşi parte
cu sângele tău,
sufletul meu e stătut
şi cenuşa lui umedă zace.
Aş vrea să spun adânc ceva
ca un cearcăn,
despre cel care şi-a ars zdrenţele
la marginea mării
lăudând ultimul anotimp,
despre pădurea de cretă care-ţi scutură
ochii,
ca un hârb de pasăre înălţată,
despre vânturile care-mi sparg sufletul.
Aş vrea să spun adânc ceva ca un
cearcăn,
însă tac,
pentru că am privit peste ochii tăi,
m-am târât pe treptele unui arbore,
şi-am ascultat ţiuind liniştea.
Vasile Vlad
Scrisoare neagră
RăspundețiȘtergereAm avut câteva dimineţi crude
cu iarbă veche. Brume imense credeam că ne
amestecă sufletul.
Strâns din nopţi
lângă tine strânsă din zori vorbeam despre
dragoste.
Şi uite că otgoanele s-au desfăcut
sub privirile-ţi aburite,
ai devenit ultima bancă,
ai devenit strada cu un nume de rufă,
şi eu mă bucur în timp ce zgomote cad de pe ziduri,
mă bucur cu toate scorburile din suflet, aşa,
în numele meu, în numele sărbătorilor pe care le-am păzit,
şi nu le-ai cinstit,
degeaba vii cu întuneric în colţul surâsului,
degeaba vii cu o lacrimă desfăcută,
gata.
Vasile Vlad