Dansul cu cartea

Cum să fii scund și caraghios
și cu barca ca un văl de mireasă
și cu ochi albaștri

și cum să fii bătrân
și cu hainele ude de lacrimi
și cum să țopăi totuși fericit!

Pe patul meu
dansează beat bătrânul prinț
cu cartea-n brațe.

Îi șiruie udă cămașa pe umeri
îi piuie nasturii veseli -
el țopăie plin de scântei și de țepi

Și ce e scris în cartea Bătrânului? Destinul
meu obosit. Dansează lent. Spre seară
ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr.

De behăit, ce bâlbâială de petale!
Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ține
de cartea ce-i tremură leneșă-n brațe.

Și nu-mi mai e frică și nu-mi mai e frică.
Ce fraged e! Capul meu trist și muncit
îndrăznește să râdă.

Florin Mugur

Piscul

Piscul

Nu mă pălmui, destinule,

Metri de palme îmi acoperă deja fața.

Iată-mă aici, în timp ce vântul bate pe străzi,

Încărcându-mă din cărți, dicționare și taverne.

La fel cum soldații se satură de tranșee.

O, secol, rău ca o insectă,

Tu care m-ai sedus cu un evantai în loc de

furtună,

Cu chibrituri în loc de vulcani.

Nu te voi ierta niciodată.

Mă voi întoarce în satul meu, pe jos dacă e

nevoie.

Voi răspândi, la sosire, zvonuri despre tine.

Mă voi culca pe iarbă și pe lângă șanțuri.

Un cavaler epuizat după o bătălie.

 

Ca un câine dresat, sărind prin cercuri de foc.

Voi trece aceste porți și ferestre,

Aceste mâneci și gulere,

Zburând ca un șoim

Deasupra timidității fecioarelor

Și suferința muncitorilor

În amurg întinzându-mi aripile ca o rândunică

În căutarea unui pământ virgin care la cea mai

ușoară atingere

A unei cabane, a unui palat, a unui emir sau a

unui cerșetor,

Va sări în aer ca un cal sălbatic

La atingerea unei șei,

Un pământ care nu a existat și nu va exista

niciodată

Decât în caietele mele.

 

În regulă, secol, m-ai învins,

Dar nu voi găsi în tot Orientul

Un pisc pe care să pot ridica

Steagul capitulării mele.

Al – Moghout

 Text și traducere Adrian Grauenfels

De Holocaust, celor rămași fără părinți

Învăț cum să dorm din nou, să iubesc

coborârea, nu tot urcare este?

să stai întins aici, să te ridici.

spre vârful unde somnul rătăcește.

Și când ploile reci

se infiltrează în toate mă întreb unde ești tu,

tată, dacă ești undeva dormi, te cunoaște? ea

ziua?

Ce nopți cu vise umplu trezirea

iar apoi îngrijorarea se înrăutățește cu

întunericul, lumina oarbă se scurge

prin podele...

stau treaz, e devreme, aștept ca ea să răsară

dinspre est. Pământul are morții lui la vest.

stau stingherit, frate soare,

mamă luna, tatăl pe care nu-l pot găsi

deși undeva încă mai strălucește.

Adrian Grauenfels

Rondo pentru Yule

Am scăpat cu bine toată vara asta

Am scăpat de ele toată toamna

și mai ales iarna.

Dorințe infinitezimale, dorințele romantice

sau conceptul occidental de dragoste,

conceptul familiar.

 

se umple

paharul din mine și se revarsă

Sunt crudă cu copiii

Adică:

Tu mergi pe stradă și eu

mă urc în autobuz.

Așa am mers în ultimii trei ani

 

Încă o evadare și nu ești atât de prost

încât să nu te vezi în ea.

Sunt decorații de Crăciun la ferestre.

Acum patru Crăciunuri sau în vara de dinainte

Și mai ales efemer

Anotimpurile se rostogolesc peste noi

aplatizându-ne

Totuși, o sclipire de interes: ce pălărie

amuzantă...

cea pe care o porți.

 

Bucură-te!

Clopote arhitectonice

Motete de durere.

Furie, sau doar vântul este rece?

 

Un chiot,

un strigăt subțire și cenușiu

pe care vulturii îl poartă între

autobuzul meu și mersul tău;

 

O, ce oraș frumos.

jonglându-ne pe amândoi în mâinile sale

jucându-se cu noi ca o fată neîndemânatică.

O, iarnă care ne închide în cochiliile noastre

separate.

Diane di Prima

Traducere: Adrian Grauenfels

Era un loc

Era un loc umil, ca printre resturi
de vară şi pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut şi lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraş printre molozuri
şi tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi şi totuşi
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscaţi şi vreascuri pe sub iarbă
şi iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii şi ape curgătoare,
cu praf subţire-nfăşurat pe glezne
mai gros şi chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
şi cu noi doi ca două lungi şopârle
trecute, gudurându-ne la soare.

Eta Boeriu

https://jurnaluldedrajna.ro/eta-boeriu-traducatoare-si-poeta/

Rugă celei adormite

Și tu întîrzii-n mine să cobori

şi din lumină să te faci ţărînă

şi-a doua oară-n pieptul meu să mori

doar ca să pot, abia-ntinzînd o mînă

să te cuprind, tu nu mă laşi s-ating

cu noaptea mea azurul şi lumina,

şi ca să-mi stîmpăr dorul să-mi preling

din lacrimi pe zăpada ta rugina,

învaţă-mă pe mine, încă lut

deprins cu întunericul şi tina,

că nu pot gura-altminteri să-ţi sărut,

decît cu ochii sărutînd lumina.

 

Eta Boeriu

https://revista-euphorion.ro/poezia-etei-boeriu-in-lectura-cerchistilor/

http://revisteaua.ro/eta-boeriu-poezie-si-suferinta/

Acuma sau pe urmă

Va fi mai greu sau mai ușor pe urmă,

când reci vom îngheța în chihlimbare

cuprinși de umbră, să ne dăm de urmă

decât acum cât încă ne mai doare

surâsul înghețat pe buze,

gerul, zăpada celuilalt strivită-n mână

sau cât la sân ne-atârnă giuvaierul

acestei inimi caldă ca o lână,

acum cât suntem doi și unul mereu,

și istovim aceeași ceară de bucurii

sau prelungiri ajunul iubirii

ca să-i prindem gustul iară,

acum, când încolțiți de zile încă

în noi ne adunăm ca într-o urnă

și ne-ncălzim în spuza noastră-adâncă

și ne iubim: acuma sau pe urma?

Eta Boeriu