Ne-am prefăcut

Mi-am luat sufletul la plimbare și m-am prefăcut că te am lângă mine.
Și tu te-ai prefăcut că mă iubești.
Așa că ne-am prefăcut că trăim.
Ne-am căutat printre stele și ne-am regăsit într-o picătură.
Ne-am divizat, ne-am uscat și evaporat pentru că mai târziu să ne regăsim din nou într-un nor. Din care ne-am rupt să plutim către pământ.
L-am îmbrățișat și ne-am scurs într-un sărut ce ne-a aruncat în infern.
Dar era infernul nostru. Unde am ars contopiți până la cenușă.
Din care a trebuit să mă ridic și să te caut din nou.
Te-am căutat la Apus pentru că acolo am reușit să îmi găsesc gândurile, trăirile, nemurirea…
Dar tu ai ales Începutul și te-ai ascuns într-o picătură de rouă pe o frunză tânără, în soarele dimineții.
„Fotosinteză plăcută!” ți-am urat și am fugit să mă caut printre aștri…
De unde am privit înapoi la tine.
Te-ai ascuns după Lună când eu eram deja printre Stele!
Iar Soarele râdea de mine. Pentru că el îți arătase umbra!

Gregory Hill

Sunt o făptură

Ca piatra aceasta

de la San Michele
atât de rece
atât de tare
atât de seacă
atât de refractară
atât de văduvită
de orice suflet

Ca piatra aceasta
îmi este plânsul
ce nu se vede

Moartea se plătește
trăind

Giuseppe Ungaretti

Traducerea: Anca-Domnica ILEA

Groază

Noaptea, stăpâne Hristoase-al meu,
mintea și sufletul păzește-mi
când în jur încep să se perinde
Ființe și Lucruri care nume nu au
și cu picioarele lor descărnate prin încăpere aleargă
strânse roată lângă patul meu cu privirile ațintite –
și mă privesc de parcă m-ar cunoaște
de parc-ar hohoti fără de glas, anume să mă sperie.
O știu, da, mă țintuiesc
de parc-ar aștepta să revină clipele de coșmar
când mă tîram împreună cu ele – în beznă,
cu ființele și lucrurile acestea amestecat.
Și freamătă, în așteptarea primului prilej.
Aceste însă nu se va mai ivi niciodată, fiindcă sunt
salvat,
eu, cel în numele lui Hristos botezat.

Tremur când se apropie seara,
când simt că în bezna adâncă
asupra mea sînt ochi ațintiți...
Ascunde-mă de privirea lor, Doamne!
Și când vorbesc sau strigă nu lăsa la urechile mele
s-ajungă nici un cuvânt de-al lor blestemat,
ca nu cumva din întâmplare în suflet să-mi trezească
vreo amintire-ngrozitoare din tainele pe care doar ele
mi le-au aflat.

Konstantinos Kavafis

Traducerea: Elena Lazăr 

Nu poți

Nu poți pulveriza un sentiment, sentimentul acela,

să nu ne ferim de precizie!, într-o eflorescență de direcții,

după cum nu poți da muie la tot cartierul, după eroismul

nătîng al unei odrasle de prefect de la sud – cu vreo

zece ani înainte de începutul erei noastre. Nu, nu era

creștină, cețoasă și întunecată, ci mai degrabă una

 așezată sub semnul blîndeții solare dintr-un

subcontinent scăldat pe de-a-ntregul de apele unui

nevăzut ocean, poate cîndva voi străbate valurile sale…

Vîntul poate duce acele păpădiei oriunde, aidoma

praful galben al teilor care colorează aerul fierbinte –

niciodată Kavafis și Ungaretti n-au fost mai expansivi

cum erau azi după-amiază, cînd îmi vegheau pașii…

Poate și icrele se-mprăștie în apa acelui ocean nevăzut

și norii lăptoși le acoperă, le trasmută în milioane

de peștii argintii zvîcnind ca săgețile din arcuri!

Dar nu poți pulveriza sentimentul acela, sistem de mă, poate unic,

într-o mulțime explozivă de direcții  – ce trece de unu

este atras magnetic spre punctul zero, care e un absolut –

da, zero absolut, indiferent de sistemul de măsură!

Liviu Antonesei

14 Iunie 2019, în Iași

Cipariu Dan Mircea

sâmbătă e ziua de aruncare în mulțimea solară în mulțimea bipolară în mulțimea neuronală
în mulțimea ce o să apară dintr-un singur cuvânt de foc și pară

un fel de nuntă un fel de stroboscop printre dorințe și spaime un fel de loterie cu indulgențe

toți au răspuns că există poezie prin tăcere prin evacuarea reziduurilor prin dedublare
prin stațiile ecologice

dar nimeni nu a știut
să deseneze drumul dintre
EU și TU
drum de întunecare și înseninare

toți așteaptă cuvântul de eliberare
și mie mi-e teamă de un alt înțeles

te iubesc
e un altfel de cuvânt
fără cuburi de gheață fără fermoare

Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm

Îmi închipui tot felul de lucruri când cineva tace îndelung,
când nu răspunde la o întrebare ca şi când n-ar fi auzit-o,
când schimbă vorba, când nu răspunde la o scrisoare
ca şi când n-ar fi primit-o, când tace virtual în lumea virtuală
a mesajelor electronice. Îmi închipui tot felul de lucruri:
supărări, reproşuri, păreri nedeclarate, amânate, greu de pus în cuvinte,
o indiferenţă care mă doare, o neglijenţă care mă înfurie, sau
cine ştie ce întâmplare nefericită care mă îngrijoarează,
o suferinţă, o boală de care n-am cum să ştiu, pe care
mi-o imaginez abstract, pentru câteva clipe, după care
incertitudinea revine – poate c-am spus ce nu trebuia spus,
poate că spusele mele au redeschis o rană veche sau nouă, nebănuită,
poate că aşteptarea mea nerăbdătoare, anxioasă chiar, e absurdă,
poate că ar trebui să am răbdare – o răbdare netulburată şi
să uit să aştept – deşi eu aştept mereu ceva, totul, deşi eu,
nu ştiu de ce, sunt o fiinţă făcută din aşteptare – din aşteptări mici şi mari,
din aşteptări imense care nu se vor sfârşi niciodată – şi din
nerăbdare care, îmi dau seama, e păcatul ce curge prin sângele meu,
împiedicându-mă să fiu ceea ce aş putea fi.
El a fost pentru mine marea lecţie vie pe care n-am învăţat-o,
sau am învăţat-o prea târziu.
Am vrut totdeauna să înţeleg tăcerile lui, să mă strecor în mintea lui,
s-o citesc, fie şi ca pe un manuscris greu de descifrat - dar nu,
tăcerile lui erau prea îngereşti ca să fie înţelese
de un om cu imaginaţia minciunii ca mine, cu imaginaţia prefăcătoriei,
a aluziilor neadevărate, a pistelor false, a sincerităţilor distructive,
a adevărurilor care se vor luate drept minciună,
a minciunilor adevărate, a duplicităţilor, a ascunzişurilor suferinţei,
a sofismelor de conştiinţă, a mândriilor rănite şi a tristeţilor jucate teatral
şi, astfel, anulate. Tăcerile lui erau prea îngereşti pentru mintea mea
poluată de bănuieli, presupuneri, ipoteze întortocheate, subtilităţi psihologice
care-şi greşesc întotdeauna ţinta. Am vrut să înţeleg tăcerile lui,
pe care ar fi trebuit să le respect, neînţelegându-le.
Lecţia lui, pe care am învăţat-o prea târziu, e aceasta:
trebuie să îngenunchem în faţa a ceea ce nu putem înţelege cu nici un chip.
Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm. Trebuie să fim blânzi…
Să nu ne aşteptăm la nimic…

Matei Călinescu

Poveste de vară

Te-am găsit în zori, uitându-te

La copiii rămași singuri,

Zgribuliți, pe treptele caselor

Dintr-un sat mărunt de pescari.

Îi priveai pe ascuns,

De după obloane de lemn

Prin care curgea răsăritul

Însângerându-ne fețele cu lumină.

Atunci ne-am ținut răsuflarea:

Se auzeau apăsat pașii mamelor,

Plecând în crepuscul dimineții

La cules de fragi, aprinși de soarele

Abia prelins pe fețele noastre,

Prefăcut în stropi de sânge și curs

Ca dintr-o plagă ce se tot deschide

Cu lacrimile fiecărui plâns.

Mi-ai spus că nu poți anestezia sufletul

Anca Stuparu

Aș fi vrut să-ți mătur casa

Aș fi vrut să-ți mătur casa,

Să fac curăţenie în inima ta, prietene,
Să te sfătuiesc de bine:
Cum trebuie să te porţi cu ziua de mâine,
Când amândoi vom mirosi
A flori de liliac.

Să vorbim despre vreme,
Reţete existenţiale,
Despre câtă vanilie se pune, la bătrâneţe,
În crema emoţiei,
Câţi metri cubi de adevăr consumă un poem
Sau o viaţă,
Cu un cer plin de stele,
Dintre care nici una
Căzătoare!

Aş fi vrut să-ţi mătur casa,
Dar m-am luat cu altele,
Ocazii perfecte de alienare,
Când îngerul „îţi ţine de şase”,
Iar tu le furi altora păcatele,
Cum ai fura cireşele coapte.

Ana Ardeleanu

Cină cu mine lângă a mea viață

Astă seară nu e seară,
Astă seară stă pe loc!
Noaptea ține subsuoară
Mirele fără noroc!

Stelele nu mai sunt stele,
Stelele rămân în nori –
Luna poartă prin inele
Mireasa la subsuori!

Astă casă nu e casă!
Astă casă e moloz!
Ceriul arde sub carcasă
Rugul mirilor sfios!

Astă viață nu e viață–
Viața sângeră în colb!
Mirii-s înșirați pe ață
De un preacucernic orb!

Și se termină feștila,
Ceara sfârâie-n pendul –
Am umplut degeaba fila
Care-a mai rămas pe sul,

Hei, ehei, e zvon de harfe,
Nuntă vom avea în zori!
Roua prinde cu agrafe
Ceriul de privighetori!

Teodor Laurean

La urechea unei fate

N-am vrut.
N-am vrut nimic să-ți spun.

În ochi tăi am văzut doi pomișori nebuni.
De-adiere, de râs și de aur.

Se zbăteau.
N-am vrut.

N-am vrut nimic să-ți spun. 

Federico Garcia Lorca

Traducere Teodor Balș 

Muntele cu dragoste

Ce zgomot făceau pasărea şi ploaia!

În geam, în mâini, cerul mare spărgea!
Am supt covorul, rufele şi ce mai rămânea -
Noi amândoi umpleam toată odaia.

Noi amândoi. Era vânt. Nu era.
(Cine ţine minte? Cine vrea să mintă?)
Strâns ne-am ţinut ca un om în oglindă,
Unul în abruptul frig al altuia.

Mai plouă şi acum – auzi? – în grup de munţi.
(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)
Pasărea asurzitoare, ciocul de tablă
Crestează pe stâncă fosila ei slabă.

Unde suntem acum? În gaura frunţii?
Fără noi doi, înnebunesc munţii!

Nina Cassian

Tristețe albă

De câte ori te-am regăsit în seri
Plecată către altă depărtare,
Dorit-ai să te chem, apoi să-mi ceri
Un albatros ce zboară peste mare

Tristeţe albă lasă-mă să mor
Că nu mai pot să te rechem vreodată;
Departe m-ai ţinut de-al tău amor
Şi se deşiră al meu ghem... O dată

Mai treci pe strada mea să mă revezi
Că, nu mai pot să zbor, de astă vară
Şi cânturile toate din livezi
Plecat-au de la noi în altă ţară

Revino să întrebi de ce trăiesc
Sub zodia acestei lumi nebune,
Să mă aduni din viaţa mea, firesc
În suflet doar lumina să se-adune.

Mă iartă, deci, de ţi-am greşit şi ieri
Şi lasă-mă cu dorul meu să caut
Acel Destin ducând la Învieri
Apoi să te întorci, să cânţi din flaut.

Am fost şi sunt un tei ce şi-a dorit
În jurul său o aură de soare;
Dar ştiu: un gând al meu neprihănit
Definitiv te va întoarce... Oare?! ...

George Tei