Te-am găsit în zori, uitându-te
La copiii rămași singuri,
Zgribuliți, pe treptele caselor
Dintr-un sat mărunt de pescari.
Îi priveai pe ascuns,
De după obloane de lemn
Prin care curgea răsăritul
Însângerându-ne fețele cu lumină.
Atunci ne-am ținut răsuflarea:
Se auzeau apăsat pașii mamelor,
Plecând în crepuscul dimineții
La cules de fragi, aprinși de soarele
Abia prelins pe fețele noastre,
Prefăcut în stropi de sânge și curs
Ca dintr-o plagă ce se tot deschide
Cu lacrimile fiecărui plâns.
Mi-ai spus că nu poți anestezia sufletul
Anca Stuparu
