iunie 10, 2019

Poveste de vară


Te-am găsit în zori, uitându-te
La copiii rămași singuri,
Zgribuliți, pe treptele caselor
Dintr-un sat mărunt de pescari.
Îi priveai pe ascuns,
De după obloane de lemn
Prin care curgea răsăritul
Însângerându-ne fețele cu lumină.
Atunci ne-am ținut răsuflarea:
Se auzeau apăsat pașii mamelor,
Plecând în crepuscul dimineții
La cules de fragi, aprinși de soarele
Abia prelins pe fețele noastre,
Prefăcut în stropi de sânge și curs
Ca dintr-o plagă ce se tot deschide
Cu lacrimile fiecărui plâns.
Mi-ai spus că nu poți anestezia sufletul

Anca Stuparu

Un comentariu:

  1. Anca Stuparu

    De pe alt mal

    Lasă ușile deschise, să te aud
    Când treci, când taci și răsufli ritmic
    Cu briza care încurcă apă și nisip
    Pe fața ta mirosind a alge și scoici.
    Ții luna lipită de piept, ca o inimă uriașă
    Care crește și descrește împinsă de reflux
    Într-o noapte ai dansat cu meduzele
    Stăteau lipite de tine, în valuri,
    Desenându-ți cărări de sare în palme
    Te-am găsit la țărm făcând negoț
    Cu perle aduse de sirene, contra timp.
    Ai întors cheia într-un orologiu
    Tras să meargă înapoi, aruncând aiurea
    Minute, ore, secunde, lumina din ani,
    Ai rămas pe mal, ca o torță în valuri:
    Arzând viu, mincinos de real,
    Sfidând gravitația, și viața, și moartea.
    Tragi după tine fâșii de timp,
    Luate pe schimb de corali și ceva perle
    Îți sună în urechi cântul sirenelor
    Pe care le-ai iubit, lepădându-le în larg
    Trec desculță pe lângă tine
    Cu vuietul mării ce rămâne în mine
    Ca un tremor ce crește și descrește
    La fiecare flux și reflux
    Pescărușii țipă asurzitor
    Mi-am lipit urechea de o scoică
    În care pulsa inima ta ca o lună plină.



    Vis nipon

    Ploaia asta egală,
    Incredibil de ritmică,
    Se sparge în stropi
    Prelinși pe asfalt
    Reflexia chipului tău
    În ochiul de rouă…
    Lunecam desculţi
    Fără țintă, pe ape
    Printre stropii răsfrânți
    Sub tălpile noastre.
    Iarba vuia amar
    A copilărie
    Mai știi? Îţi amintești?
    Când deșiram păpădii
    Și alergam râzând
    Printre flori de cireș?
    Ne învârteam asemeni
    Unui parasol de gheișă
    Pierdută într-o minusculă
    Grădină japoneză,
    Devenind și noi
    O ikebana, un aranjament
    Un răsărit de lumină.

    RăspundețiȘtergere