N-am vrut.
N-am vrut nimic să-ți spun.
În ochi tăi am văzut doi pomișori nebuni.
De-adiere, de râs și de aur.
Se zbăteau.
N-am vrut.
N-am vrut nimic să-ți spun.
N-am vrut nimic să-ți spun.
În ochi tăi am văzut doi pomișori nebuni.
De-adiere, de râs și de aur.
Se zbăteau.
N-am vrut.
N-am vrut nimic să-ți spun.
Federico Garcia Lorca
Traducere Teodor Balș
„Dar ce-ţi pot spune eu despre poezie? Ce-ţi pot spune despre aceşti nori, despre acest cer? Priveşte, priveşte, priveşte-i, priveşte-l şi nimic mai mult. Vei înţelege că un poet nu poate spune nimic despre poezie. Să lăsăm asta criticilor şi profesorilor. Nici tu, nici eu, nici un poet nu ştim ce este poezia. Este aici: priveşte. Îi ţin focul în mâinile mele. Îl înţeleg şi lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el fără literatură. Înţeleg toate artele poetice; aş putea să vorbesc despre ele dacă nu mi-aş schimba părerea din cinci în cinci minute.“ Federico Garcia Lorca (1898-1936) ne-a oferit una dintre cele mai surprinzătoare definiţii ale poeziei.
RăspundețiȘtergereFederico Garcia Lorca
RăspundețiȘtergereNici tu, nici eu, nici un poet nu ştim ce este poezia. Este aici: priveşte. Îi ţin focul în mâinile mele.
Federico Garcia Lorca
RăspundețiȘtergereFântâna este unul dintre motivele care definesc cel mai bine personalitatea acestui sat. Satele care nu au fântână comună sunt nesociabile, timide, mici la suflet. Fântâna este locul de întâlnire, punctul spre care converg toţi vecinii, unde se schimbă impresii şi se împrospătează spiritele. La fântână vorbesc femeile, se întâlnesc bărbaţii şi, lângă apa limpede, cresc sufletele lor şi învaţă nu numai să se iubească, ci şi să se înţeleagă mai bine. Satul fără fântână este închis, întunecat, şi fiecare casă este o lume aparte care se apără împotriva casei vecine. Acest sat se numeşte Fuente; Fântână care îşi păstrează inima în fântâna binefăcătoare.
Federico Garcia Lorca
RăspundețiȘtergereCântec autumnal
Astăzi simt în inimă
tremur vag de stele,
dar calea mi-e pierdută
în sufletul ceții.
Lumina îmi retează aripile
și-ndurerarea tristeții
îmi umezește-amintirile
în izvorul ideii.
Astăzi trandafirii sunt albi,
la fel de albi ca suferința mea,
iar de nu sunt albi trandafirii
ninsoarea îi va înălbi.
Mai demult ei erau neam de iris.
De asemenea-i ninsoare în suflet.
Ninsoarea din suflet are
fulgi de sărutări și întâmplări
ce se scufundară în umbre
sau în lumina celui ce le-a gândit.
Zăpada de pe trandafiri se va scutura,
dar cea din suflet o să rămână,
iar gheara anilor din ea,
ca o andrea,
va împleti giulgiu.
Se topește oare zăpada
când moartea ne duce cu ea?
Sau, după, va exista o altă zăpadă
și alți trandafiri minunați?
Va fi pace și tihnă-ntre noi
precum ne învață Hristos?
Sau nu va fi posibil nicicând
rezolvarea acestei problemei?
Dar dacă dragostea nu e decât
înșelăciune? Cine-ncurajează viața
dacă doar amurgul vieții ne-afundă
în adevărata înțelepciune?
Binele, poate, nici nu există,
când răul i-aproape, rănește?
Dacă speranța se stinge în lume
și Babelul iar duce la confuzii,
ce făclie ne va lumina
căile pe Pământ?
Dacă albastrul nu e decât vis,
ce va fi inocență, minune?
Cu inima oare ce se va-ntâmpla
dacă dragostea rămâne dezarmată?
Dacă moartea nu e decât moarte,
ce se va-ntâmpla cu poetul pribeag
și cu lucruri ce dorm, pentru că
nimeni nu și le amintește?
Ah, soare, al speranțelor astru!
Limpede apă! Lună-n azur!
Inimi de copii, neprihănire!
Suflet al pietrelor fără glas!
Astăzi eu simt în inima mea
un tremur vag de constelații
și toți trandafirii sunt albi precum e
albă durerea-mi răzbunătoare.
XI.1918,
Granada
Federico Garcia Lorca
RăspundețiȘtergereTrandafirii își scutură petalele-n noroi.
O, dulce Ioan al lui Dumnezeu, dumneata
Ce vezi în aceste petale glorioase?
Ce mică și neputincioasă-i inima ta!