Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm

Îmi închipui tot felul de lucruri când cineva tace îndelung,
când nu răspunde la o întrebare ca şi când n-ar fi auzit-o,
când schimbă vorba, când nu răspunde la o scrisoare
ca şi când n-ar fi primit-o, când tace virtual în lumea virtuală
a mesajelor electronice. Îmi închipui tot felul de lucruri:
supărări, reproşuri, păreri nedeclarate, amânate, greu de pus în cuvinte,
o indiferenţă care mă doare, o neglijenţă care mă înfurie, sau
cine ştie ce întâmplare nefericită care mă îngrijoarează,
o suferinţă, o boală de care n-am cum să ştiu, pe care
mi-o imaginez abstract, pentru câteva clipe, după care
incertitudinea revine – poate c-am spus ce nu trebuia spus,
poate că spusele mele au redeschis o rană veche sau nouă, nebănuită,
poate că aşteptarea mea nerăbdătoare, anxioasă chiar, e absurdă,
poate că ar trebui să am răbdare – o răbdare netulburată şi
să uit să aştept – deşi eu aştept mereu ceva, totul, deşi eu,
nu ştiu de ce, sunt o fiinţă făcută din aşteptare – din aşteptări mici şi mari,
din aşteptări imense care nu se vor sfârşi niciodată – şi din
nerăbdare care, îmi dau seama, e păcatul ce curge prin sângele meu,
împiedicându-mă să fiu ceea ce aş putea fi.
El a fost pentru mine marea lecţie vie pe care n-am învăţat-o,
sau am învăţat-o prea târziu.
Am vrut totdeauna să înţeleg tăcerile lui, să mă strecor în mintea lui,
s-o citesc, fie şi ca pe un manuscris greu de descifrat - dar nu,
tăcerile lui erau prea îngereşti ca să fie înţelese
de un om cu imaginaţia minciunii ca mine, cu imaginaţia prefăcătoriei,
a aluziilor neadevărate, a pistelor false, a sincerităţilor distructive,
a adevărurilor care se vor luate drept minciună,
a minciunilor adevărate, a duplicităţilor, a ascunzişurilor suferinţei,
a sofismelor de conştiinţă, a mândriilor rănite şi a tristeţilor jucate teatral
şi, astfel, anulate. Tăcerile lui erau prea îngereşti pentru mintea mea
poluată de bănuieli, presupuneri, ipoteze întortocheate, subtilităţi psihologice
care-şi greşesc întotdeauna ţinta. Am vrut să înţeleg tăcerile lui,
pe care ar fi trebuit să le respect, neînţelegându-le.
Lecţia lui, pe care am învăţat-o prea târziu, e aceasta:
trebuie să îngenunchem în faţa a ceea ce nu putem înţelege cu nici un chip.
Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm. Trebuie să fim blânzi…
Să nu ne aşteptăm la nimic…

Matei Călinescu