Sonet

Ea iese-n zori la aer, în grădină,
Spre zidul cald, de viţă năpădit,
Şi-şi despleteşte părul daurit,
Ca miezul de lămâie, în lumină.

Vin brize tandre-apoi, ce i se-nchină,
Şi-i joacă în zulufi un dans vrăjit,
Pe care zilnic şi l-ar vrea privit
De-această zână-a zorilor, divină.

Blagoslovit e pieptenu-auriu
Care-i dezmiardă părul. Şi mai sfânt
E lanţu-n care inima mi-e prinsă.

Cu părul ei, olaltă. Însă ştiu
Că l-aş lăsa să fluture în vânt:
De-al Firii meşteşug e Arta-nvinsă.

Gerbrand Adriaenszoon Bredro