Niciodată nu te-am iubit atât

Niciodată nu te-am iubit atât, ma soeur,
ca atunci când am plecat de la tine,-n acel amurg.
M-a înghiţit pădurea, pădurea albastră, ma soeur,
peste care palide constelaţii stăteau în declin.

N-am râs defel, deloc n-am râs, ma soeur,
întâmpinând în joacă destinu-ntunecat,
în timp ce chipurile-n urma mea se ştergeau
încet, în seara albastrei păduri.

Totul a fost frumos în acea unică seară, ma soeur,
Niciodată după-aceea şi niciodată înainte.
Desigur: acum mi-au rămas numai păsările mari,
Cărora, seara, în cerul negru, le e foame.

Bertolt Brecht