Ea nu știa

Vidican Gheorghe 

ea nu știa că e stăpâna șoaptei

doar din dorință s-a născut așa

se desmierda cu desmierdarea altei

ce picura ecou în palma mea

ea nu știa că e dorința stelei

ascunsă-n visul din dorința sa

se desmierda cu desmierdarea celei

ce picura ecou în palma mea

ea nu știa că a murit virtutea

pe-o veche rochie de catifea

se desmierda cu desmierdări atâtea

ce picurau ecou în palma mea

ea nu știa că ciutura fântânii

e lacrima prelinsă dintr-o stea

a strâns dorințe în căușul mâinii

să picure ecou în palma mea

A man doesn't have time in his life

A man doesn't have time in his life
to have time for everything.
He doesn't have seasons enough to have
a season for every purpose. Ecclesiastes
Was wrong about that.

A man needs to love and to hate at the same moment,
to laugh and cry with the same eyes,
with the same hands to throw stones and to gather them,
to make love in war and war in love.
And to hate and forgive and remember and forget,
to arrange and confuse, to eat and to digest
what history
takes years and years to do.

A man doesn't have time.
When he loses he seeks, when he finds
he forgets, when he forgets he loves, when he loves
he begins to forget.

And his soul is seasoned, his soul
is very professional.
Only his body remains forever
an amateur. It tries and it misses,
gets muddled, doesn't learn a thing,
drunk and blind in its pleasures
and its pains.

He will die as figs die in autumn,
Shriveled and full of himself and sweet,
the leaves growing dry on the ground,
the bare branches pointing to the place
where there's time for everything.

Yehuda Amichai

Cu moartea înainte

Noi cei cărora ne mai este dat să viețuim

nesocoti-vom nesfârșirea

Vom destrăma câmpii de nemurire

vom rupe pânza fără de împletitură

săpa-vom tărâmuri neclintite

 

Noi cei cărora ne mai este dat să viețuim

vom picura sudoare în cuvinte

chemări vom strivi în vizuini

flori și sare vom înfige în adâncul lumilor

 

Înainte ca sângele nostru să ajungă piatră

noi cei cărora ne mai este dat să viețuim

vom cuvânta despre spini și despre suflet

despre ciment și despre lut

naufragii și spice.

Andrée Chedid

Când se-mbată melcii

Melc pe melc

nu se calcă pe picior.

Ei nu pășesc,

doar alunecă ușor.

Uneori, cu o mișcare lentă

par să-și scoată

ochii, cînd arareori

se-mbată

pe sub flori

de mac și mentă.

Vasile Gogea

Urme

Când a trecut Dumnezeu,

Pe la casa în care am copilărit...

Era desculț,

Și toate urmele picioarelor Lui

Au rămas adânc îngropate

În râsul meu,

Și de atunci... în fiecare anotimp

Eu fac păsări de lut,

Le așez în cuiburi; de a fi sau a nu fi,

Le învăț să râdă

Și le zbor... prin fereastra casei,

Anul următor le aștept cu pâine și poeme.

Vicu Cojocaru

și până la urmă ce cauți tu aici

C. P. A. – Gela Enea: și pînă la urmă ce cauți tu aici 

inima mea nu e mai mare decât inima altor femei

te va strânge din toate părțile

nici picioarele mele obișnuite cu drumuri scurte

nu te vor duce departe

sunt  tânără  în fotografii  vezi bine și  bătrână

în poeziile pe care le scriu

nu-mi țin minte anii de-asta trebuie să dau peste cititori

capabili de premoniții/ești tu  unul dintr-aceștia?

intuiești tu  unde stă pitită ziua pe care nu vreau să mi-o aduc aminte

 niciodată și cu toate astea

 îmi străpunge ca un burghiu trezirea din somn dar ziua

marilor revoluții

care m-au proiectat în cufărul cu vechituri

unde își ține ea stindardele/ cunoști  tu răspunsul?

 ce-ai  face încât  o pasăre umplută cu paie

 să mai poată zbura fără-a fi transformată în topcă

 pentru  identități efeminate  precum  ale  sfinților de pe tavane și pereți

gletuiți o dată la 100 de ani

ce-ai face  să plângă și ei așa cum plâng oamenii adevărați

topindu-se în sine?

sunt pregătită pentru marele da

sunt pregătită și pentru marele nu

două borne kilometrice între care se  consumă

tic-tacul /totuși

întrebarea din titlu mi-a intrat pe sub piele

s-a colorat în roșu s-a umflat

Sunt păsări

 și mai era de jur-împrejur și

noapte de noapte tristețea

vertiginoasă

(precisă și gravă)

halucinantă.

pur și simplu sunt păsări

care cuibăresc în habitate industriale: pescăruși cu

picioarele galbene cormorani coțofene pica-pica etc.

Aliniate perfect îți sunt căile, Doamne!

o singură dată mi-ai vorbit în vis

vocea Ta povestea întocmai cum Oskar

ne-a descris clipa cea repede în care un pahar

a alunecat de pe marginea scaunului.

În limba română realitatea e neschimbată

confuză. Nebunia și frica

sunt stări imobile. O serie de amintiri nefaste

antropofage. Timpul și sângele curg direct proporțional

până totul se termină. Sunt întrebări mai ușoare

care ne bifurcă rațiunea văzul ochilor din inimă

umbra și soarele dinafară.

Și după mulțimea îndurărilor Tale

mare încă ți-e mila

Duhul Tău

ne va smeri

ne vom nevoi

în viața vieților

noastre.

Curând

va veni

dimineața

artificială

ca

lumina

electrică.

te vei ridica

să prepari cafeaua

după rețeta obișnuită

cu gesturile cele mai naturale din lume.

Vom pleca alături de îngerii noștri fără nume

cu tramvaiul

și vom

silabisi

în minte

cuvinte

altele

sunt ani de atunci

și eu am văzut

fluxul și refluxul

apelor mării

odată

odată

am fost

obosit

foarte obosit

și vorbele îmi erau limpezi

foarte limpezi

am înghițit în sec și am mers mai departe

(atât de coerent)

Doamne

pe zăpada de celuloză

murdară.

******************************************************************

Alexandru Ovidiu VINTILĂ,

poem din volumul Iglu, București, Editura Eikon, 2022