Încă puțin

Nu ridicați dimineața de pe iarbă,

încă mai stă culcată cu tâmpla pe rouă,

Încă mai visează.

Lăsați ferestrele în pace,

nu le deschideți brusc -

Lumina intră greu în lume,

ca un copil care nu știe dacă are voie.

Și tu, tu oprește-te.

Nu chema numele lucrurilor -

Ele vin singure,

încet, încet, încet

din tăcere în tăcere.

Auzi?

Pământul își mută somnul

de pe un umăr pe altul -

Mergeți mai încet.

Ziua e încă fragilă.

Christian W. Schenk

Frumusețea cioburilor

C. P. A. – Katia Fodor: Kintsugi 

Fără titluri, le-am citit ca pe un diptic foarte bun – un poem plin de simțiri, care te ține treaz până la un ușor suflu descrescent (asemenea vremii, vremurilor – „înghețul târziu de primăvară”), apoi, ca un brânci (îmi pare că și vremea are anticorpi), înflorește maiestuos (Eli Gîlcescu)  

I
Măruntul sfânt
Al țurțurilor care se topesc,
Și mănunchiurilor de raze
Răsfirând zăpada,
Cel care binecuvântează
Vâltorile și limanurile
Arătând cocorilor
Locurile de odihnă,
Cel desenat naiv
Într-un colț de șotron
Cu brațele desfăcute –
Un mesteacăn preaplin
De miracole…
Prima ploaie adevărată
Din martie
Îi va spăla chipul.
Îl pomenește cu duioșie
O bătrână
 În timp ce, oprită
La o traversare de stradă
(apare un râu de munte
învolburat în calea ei,
de netrecut)
Se gândește cu tristețe
La ce urmează:
Zăpada mieilor,
Înghețul târziu de primăvară,
Săptamâna Patimilor.

II

O carte de culoarea
Unei frunze, toamna…
Nu s-ar fi gândit
Că într-un adăpost,
În plin și deplin război,
Va găsi
O carte scrisă în vreme
De pace,
Că o va deschide
(frigul îndeamnă
la incendii nebunești)
Mai întâi neatent,
Răsfirând pagini
(niște miei inflamabili),
Oprindu-se
Pe un liman de cuvinte
(alături, un stol de
lăstuni însetați),
Apoi va simți cum
Îi crește pe suflet
Un crâng de arini,
O pajiște cu margarete,
Un drum pe care
Strălucește prețioasă
Prima zăpadă,
Că i se va ivi pe un deal
Casa învăluită
În liniștea firească
A amurgului
Când toate grijile zilei
Se așează în pridvor
Și așteaptă cuminți
O ceașcă de ceai
Cu ultima lumină,
Că nu mai ajunge de afară
Nici un zgomot –
Ziduri prăbușite,
Blestemele zidarilor,
Cioplitorilor în piatră,
Tâmplarilor,
Praful și pulberea acoperind
Orice țipăt, orice plâns.
Și va ascunde cartea
La piept, în chip de
Făptură salvată alături de
Un inorog sau delfin
Sau Pasărea Albastră,
Sau un copil rătăcit.

Dora

Se făcuse tîrziu de noapte, cu gînduri
reci,
cînd dedată mi-am dorit brațe de piatră
și zid de piatră mi-am dorit
s-o înconjor cu el; zid gros de piatră
prin care
nici o amintire de-a mea să nu străbată
și să-i înjunghie somnul grav.

Ea dormea cu genunchii la gură
tresărind ușor
de câte ori dam cu dalta în piatră. Am adormit și eu, cățărat pe zid
cu fruntea atîrnînd spre ea,
cu umbra făpturii atîrnînd în vid.

Și am visat că adormisem pe un zid
în timp ce visam că atîrn pe un zid
în care visam că atîrn pe un zid.

Nici o amintire rece nu a mai trecut spre
ea,
ea dormea în toate visurile cu genunchii
la gură
tresărind ușor de câte ori izbeam cu
dalta în piatră

Nichita Stănescu

Doar iarba

 

C. P. A. – Adela Conciu: Doar iarba 

a căzut peste mine primăvara
dintr-o dată,
ca din cer

după ce-am învățat
cum se moare —
ca toamna,
ca frunza sub care tace
un greier.

a căzut peste inima mea uscată,
peste golul
în care păianjenul
țesea fum și rugină,

peste gândul
că visul e păcat.

și din durere
au început să iasă petale,

în piept
au bătut aripi uitate,

iar azi
doar iarba mă învață
să fiu iar
desculță,
alergând cu luna
prin lunci.

ploaia fără stropi

C. P. A. – Marian Nicolae: Alte două poeme…

cuvintele mă știu după sete,

îmi tot cară apă de la izvor

ca niște zilieri tocmiți pe versuri.

apoi, ca niște copii jucăuși

îmi desenează setea pe asfalt,

iar ploaia nu cade decât fix acolo

pe mâzgăleala lor, un tablou efemer

căutat de o ramă celebră

care are în C.V. mai multe icoane.

Îl știți pe poet?

îl știm pentru că vine doar cu bani mari

să cumpere cea mai scumpă bere și îl știm

pentru că asudă din toți rărunchii târând

butoiul la purtător pe care să îl umple

după ce își parchează anevoie cadillacul

lung și lat cât tot postul astronomic care

îl privește cu dojană în sec și cu jale

din cauza vremii, zice el, beau până-ncape

măsor ploile ca pe efecte personale

și când mai dau risipit pe spate

sar din mine toate cele o mie de păcate

Daniel Marian

Rîul

C. P. A. – Dorin David

m-am scăldat în două din cele

patru rîuri ale suferinței

uneori am considerat că

prea din abundență

aș fi vrut să fie altfel

dar n-am putut schimba

nimic din toate astea

însă am refuzat cu încăpăținare

să intru în apa celui de-al treilea rîu

mi-am concentrat toată atenția la

cum să stau pe maluri

cum să ocolesc capcanele alunecărilor

cum să construiesc poduri

să pot trece de pe o parte pe alta

în siguranță

dar nu mi-am dat seama

că de fapt sînt ca broasca care fierbe

că sînt de fapt broasca

și că de cînd m-am născut

eram deja aici

cu fiecare clipă care trecea

eram cu o clipă mai bătrîn

trece și sînt

acum mi se pare totul

clar

firesc

potrivit

pentru că de ce știu

singura mea întrebare este acum

cînd unde cum

mă voi adînci

în apele limpezi ale celui de-al patrulea rîu