Căutarea

nu căuta ceea ce vrei neapărat să găsești

un lucru, starea de grație, o operă, o altă ființă,

trebuie să te lași tu însuți găsit, tu adică eu –

o lecție pe care nu o voi putea învăța niciodată,

caut și caut, mereu și mereu, aiurea, în gol,

ba mă orbește lumina, ba mă înghite întunericul…

nu-mi cere explicații, dacă ai nevoie de ele,

e semn limpede că nu știi nimic, iar explicațiile

nu te vor ajuta la nimic, după vorbele înțelepte

ale unui personaj obscur dintr-un roman de Haruki.

și mereu mă relansez, cu entuziasm, cu încăpățînare,

uneori cu dragoste, alteori aproape cu ură feroce–

game over – insert soul, soul over – insert game…

Liviu Antonesei

6 Noiembrie 2024, în Iași

Sunt zile când nimic nu se leagă

 C. P. A. – Francisko Kocsis: Două poeme noi

Sunt zile

Sunt zile când nimic nu se leagă

– e greu să înţelegi din ce motiv –,

dar nu vrei nicicum să te trădezi

şi arborezi un zâmbet expresiv,

pari omul sigur pe sine, fericit,

deşi jocul acesta nu te prinde

şi te simţi precum hâdul dichisit,

vinovat pentru falsul ce-l vinde;

dar cel ce-ţi vede ochii încărcaţi

de un doliu profund, încercănaţi,

– un negru definitiv părăsit

de orice licăr, hades întrezărit

de care fugi –, va şti fără să-ntrebe

că paharul nu ţi-l umple Hebe

Am un trup

Am un trup care poate fi ucis, eu nu;

asta îmi aminteşte de Hemingway,

dar mai ales de jumătatea omenească a lui Isus,

cea temătoare la gândul paharului plin

care i se întindea;

paharul lui nu e şi paharul meu,

dar teama nu diferă;

copleşitoarea lui certitudine n-a risipit în om

frisonul dat de schimbarea ce urma;

în paharul meu e altfel de lumină,

eu sunt pe de-a-ntregul om;

teama nu schimbă nimic;

am un trup care se poate frânge,

un suflet care nu.

Un poem (ne)configurat

 Nu este un poem pe care să-l descifrezi

ușor

fără mult zgomot

dispare odată cu trupul meu

prea devreme

îți spun că nu e o tragedie

nici păcat

Avem destul timp să fim

în călduri,

jucându-ne de-a v-ați ascunselea

în fel și chip

dacă m-ai întreba

ce știu pământul și marea

despre ea

mereu pe drumuri

fără să flămânzească

țărâna din țărâna morților mei

țărâna în care ne-a împreunat

rădăcinile

într-un tremur de lumină

anonime gânduri

anonimi și noi

sortiți să (nu) ne fi văzut

auzit

în duminica de ieri

Elisabeta Gîlcescu

Afară

A fost ca o ușă închisă

grădina de frig.

Ferice de cei rămași pe malul celălalt

corăbii îi așteptau

și mâna lui întinsă peste timp

ca o muzică-naltă

murmur de fructe viitoare.

Ușa s-a mai închis odată

și un singur anotimp a intrat în casă

și n-a mai ieșit.

Cum să reînnoiești începutul?

Pe scara aceea se poate doar coborî

focul e stins uitată vechime

din hornuri cenușa se urcă în stele

au înnegrit oglinzile de absență

tace tăcerea-n fereastră.

Se mai arată oare minunea?

Descuietorule, trece pragul acesta-ngropat

înainte de înflorirea măslinului

dă foc ideilor

să se nască iar apele

să se aprindă iar focul

ideea e una

am văzut-o n-am uitat-o

vreau să-i dau cuvântul.

Virgil Ierunca

(1971)

Și tu ești iubirea

Și tu ești iubirea.
Ești de sânge și de pământ
ca și ceilalți. Pășești
asemenea celui ce nu se dezlipește
de ușa casei.
Privești asemenea celui ce-așteaptă
și nu vede. Ești pământ
ce-ndură și tace.
Ai tresăriri și oboseli,
ai cuvinte – drumuri
în așteptare. Iubirea
e sângele tău – nu altceva.

Cesare Pavese

Traducere: Costel Drejoi

Ești ca un pământ

Ești ca un pământ
de care nimeni n-a vorbit vreodată.
Nu aștepți nimic
în afara cuvântului
ce va țâșni din străfunduri
ca un fruct printre ramuri.
E un vânt care-ajunge la tine.
Lucruri uscate și de două ori moarte
te-ncurcă și se fac praf.
Membre și vorbe bătrâne.
Tremuri în plină vară.

Cesare Pavese

Traducere: Costel Drejoi

ȘI-ATUNCI, NOI, LAȘII

Și-atunci, noi, lașii,
cărora ne plăceau seara
plină de șoapte, casele,
potecile către râu,
luminile roșii și murdare
ale-acelor locuri, durerea
îndulcită și mută –
noi ne-am smuls mâinile
din lanțul viu
și-am tăcut, însă inima
ne-a tresăltat sub năvala sângelui
și n-a mai fost dulceață
și n-a mai fost lepădare de sine
pe poteca spre râu –
– nemaifiind supuși, am învățat
să fim singuri și vii.

Cesare Pavese

Traducere: Costel Drejoi