Și-atunci, noi, lașii,
cărora ne plăceau seara
plină de șoapte, casele,
potecile către râu,
luminile roșii și murdare
ale-acelor locuri, durerea
îndulcită și mută –
noi ne-am smuls mâinile
din lanțul viu
și-am tăcut, însă inima
ne-a tresăltat sub năvala sângelui
și n-a mai fost dulceață
și n-a mai fost lepădare de sine
pe poteca spre râu –
– nemaifiind supuși, am învățat
să fim singuri și vii.
Cesare Pavese
Traducere: Costel Drejoi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu