* * *

Moartea
e singura
Doamnă
cu care
nu voi avea
încotro
şi-ntr-o ultimă
noapte
sau zi
ori poate
în ultimii
zori
o să mă culc.
Cu aceste cuvinte
chiar simt
cât de dincolo
de mine
deodată
eu urc.

Gheorghe Ene

Unde ai ascuns-o

 Mircea Florin Şandru

Lumina nu mai există pentru mine,

Ochii mei s-au stins. Doar lacrimi, doar lacrimi;

În noapte voi locui pentru totdeauna

Şi Fiara Nordului îmi va fi singurul prieten

În acest iglu al singurătăţii.

Doamne, de ce m-ai părăsit, de ce ţi-ai întors faţa de la mine?

Eram un om obişnuit; în fiecare seară îngenuncheam

Şi îmi spuneam ruga către tine

Pierdut în înserarea marelui oraş

Ca în burta jilavă a balenei Eram fericit și femeia cu păr auriu

Venea câteodată la mine.

Îmi aducea daruri. Mirosea atât de îmbătător

Că strălucea carnea pe mine.

Unde ai ascuns-o? te întreb, Atotputertnicule,

De ce m-ai pedepsit? Lumina nu mai există pentru mine,

Ochii mei s-au stins

Şi Fiara Nordului îmi va fi singurul prieten.

Podul de piatră

hălăduiesc prin catedrala de cuvinte, domnul

să-l binecuvînteze, să-i dea sănătate lui mario vargas llosa –

ochii văd casa verde, dar aceasta era ruină încă din

copilărie și a căzut cu totul la marele cutremur,

îi văd cărămizile roșii sub lepra tencuielii și sub

cămeșoiul de plante agățătoare, la rîpa galbenă –

lectura greșită aduce vedenia bună, e casa wesse…

citesc podul de piatră, în copilărie săream pe pietrele sale,

acum nu, pășesc numai peste sinistra dublură din fier-beton,

îmi amintesc cum ascunși din ninsoarea din cealaltă iarnă

te-am purtat peste el, priveam dedesupt apa neagră, iar

undeva în aval va ajuta ca marea să-și merite numele…

mă ridic, las cartea, ies, merg, fug, o nevoie atroce de a regăsi

podul de piatră, de străbate la pas podeaua din cuburi de bazalt!

Liviu Antonesei

3 – 4 Aprilie 2024, în Iași

Iluzia

ca niște pui de balenă alunecă ghețarii în verdele mării,

rotația își mărește viteza, timpul e tot mai concentrat,

săptămîna trecută o zi întreagă am crezut că vineri e joi,

dar este foarte posibil să fi fost invers, că joi era vineri,

cu mișcări lente am mutat astă-noapte acul la ora de vară,

o sarabandă de întîmplări neprevăzute, de mișcări haotice,

de alegeri inexplicabile, de ruperi frenetice de ritm, pe care

dorim să le înscriem definitiv în ceasornice și în calendar…

ne închipuim că știm ceva despre timp, ne paște iluzia

că timpul există! nu ucide, nu ajută, e doar inutilă măreție…

Liviu Antonesei

31 Martie – 2 Aprilie 2024, în Iași

Înstrăinare

Toți vechii prieteni s-au mutat în vile,

Doar mama stă în micul cartier

În casa ei cu amintiri umile

Având în loc de-acoperiș un cer.

Ea doarme într-un pat proptit pe stele

Și stelele-s picioarele de pat.

Trece stafia tinereții mele

Peste acoperișu-i înstelat.

Zice: Cum stai tu, iedule, departe?

Și nu-i mai vine somnul și-i târziu

În camera îngustă cît o carte

Scrisă de un poet, odată, viu.

Mai dorm acasă uneori când ninge

Răpus și ostenit ca un soldat

Dar vișinul din curte mă respinge

Și stelele sar toate de sub pat...

Mircea Micu

There but not

There are different ways in which dreams stay with us.

Sometimes a nightmare leaves our skin dry sweat chilled.

Other times the first stretch of the day is with a knowing smile.

But sometimes, 

Not often, 

But sometimes… you feel an emptiness inside,

A doubt that clings on to one of your ribs

And doesn’t feel the need to let go. 

Did I dream that?

Was that real?

You open your eyes

Look around

And find yourself in your bedroom. 

Wrinkled sheets and bedhead confirm it, 

That wasn’t real.

But you can’t help shake that feeling

That for one fleeting moment

You were in a place with people

There was chatter and conversations 

About Gandhi, the economy, and rhododendrons

And everything was there

And you were there

And everyone was there

Except one thing 

Your pants.

Posted by JD Estrada Writer 

Se aud zorile

din ale mele toate zorile

tot mai neajutorate

fără îngerul păzitor de aer

apă

pământ

 

doar impulsuri din ce în ce mai rare

îndeajuns de neajuns

toată grijania mocnind în vene

tot mai buimacă încolo-încoace 

aproape mai îngăduitoare

dinspre dimineți

mai cu inimă –

zori noi – aripă de libelulă

și lumina lunii rătăcind la un loc

printre liniști și pietre

 

cu ce of o mai țin în loc

fără niciun semn

fără singurul antidot

un spectacol fără reguli

după voia ei

mă poate îngrozi, liniști

 

ciudat,

nu toți oamenii rămân la fel după

chiar dacă poartă aceeași cruce

 

numai cel ce vede și aude

e pe cale să facă concesii

neștiind cine va pierde

cine va câștiga

când nu voi mai fi

 

Eli Gîlcescu

1 Aprilie 2024, Burlington