Ferestre spre nicăieri

drama mea e că nici
măcar ca ratat nu m-am realizat pe deplin:
de fiecare dată când am ajuns într-un loc
primul meu gând a fost să plec cât mai repede

(eşti un animal prieten al singurătății – mi-au spus –
cel în care te vei recunoaşte într-adevăr
va fi doar străinul)

am fost învățat să stau departe de toate:
de aceea locuiesc într-o scorbură
(înainte de-a mă naşte tot într-o scorbură
sălăşluiam dar mai mică fiindcă
şi nevoile mele erau mai mici)

nu sunt decât un impostor – unul mărunt
desigur – dar cu atât mai grotesc cu cât
ființa mea e mai nesemnificativă

iar ca să mă salvez,
m-am îndrăgostit de tine, iubito,
ca de poemul după care tânjesc
încă din prima mea zi 
pipăindu-i vedenia ca pe lumina de seară (imposibil de violetă)

dintr-un cimitir înzăpezit ori
ca pe-o formă uitată a perfecțiunii

îngerul spunea că adevăratele poveşti
de dragoste se scriu pe oglinzi aburite
(totul e să crezi asta):

cuvinte mişcându-se-n gol
buze ce nu se aud:

„în cele ce pe propriile globule
cu suflarea sângelui le gravezi
tu nu vei încăpea niciodată”

îngerul a oftat şi s-a făcut nevăzut: alături nu-i nicio mare
doar nenumărate ferestre spre nicăieri

George Nina Elian

Nu mergi niciodată mai departe

în noaptea de Sfântul Andrei visam

că ninge pe lună

marea se înălțase
(dincolo de frunțile noastre doar norii şi ea
mai treceau)

curând însă apele s-au liniştit după care
au înghețat de-a binelea

căci doar sfârşitul n-are sfârşit

(după ce m-am lăsat de băut
mi-am mutat locuința-ntr-un bar

şi mă gândesc că am de citit atâtea cărți
dar niciodată destui bani
pentru cel mai rahitic dintre visele de lux

aşa voi scrie în viitorul meu tratat
de falsă memorie: alergam după un nor fără culoare)

tu vezi toate astea dar nu mergi niciodată
mai departe de primele semne

George Nina Elian

Substituire

fiului meu, Marius-Adrian

cineva îmi visează visele

şi-mi citeşte viitorul în cutele poemelor

cineva se teme de abisuri şi umblă

îmbrăcat în trupul meu

cineva îmi foloseşte clandestin imaginaţia

şi chiar şi melancolia, cineva

trăieşte în locul meu

poate mult mai adevărat

decât mine.

Iulian Boldea

# cântec aproape și mai inalt

taie Doamne iarba rea

din toată grădina mea

taie de la rădăcină

până când dă spre lumină

toată depărtarea lumii

pe care o latră câinii

taie Doamne iarba toată

că e verde că-i uscată

tai-o să nu se ascundă

moartea care stă la pândă

de parcă m-ar însura

tot mereu cu-altcineva

că vine mă ia și pleacă

alte-i lumi să mă petreacă

taie Doamne din desiș

să nu vină pe furiș

să mă prindă nembăiat

că am stea de măritat

și băieții de-nsurat

taie Doamne iarba rea

din toată duminica

taie de la rădăcină

până când se face lumină

de distanță și de a

pentru măritata mea

Florian Silișteanu

Enheduanna

 Vocea sa răsună din adîncurile timpului,

din paradisul pămîntean pînă pe tărîmuri

acoperite de stînci și nisipuri și chiar de sloiuri

de gheață care nu se topesc niciodată,

cu o mie de ani înaintea Marelui Orb și poate

chiar a legendarului cîntăreț al lui Pan,

pe care dragostea l-a coborît în subpămînturi…

da, o voce care va cînta de-a pururi, neschimbată:

„ceea ce-am cîntat la miezul nopții,

așa să se repete și la miezul zilei…”

zi după zi și noapte după noapte, și așa

se repetă prin vocile noastre, vocea ta,

vocea mea, după miile de voci succesive,

uneori simultane, ale urmașilor ei,

regină cu destin de zeiță pictat în zodie

cu semne enigmatice, viu colorate…

Ziua sporește împreună cu marea noapte,

vocile trebuie asemenea să sporească și ele –

altcum, zvonul lumii ne va amuți pe vecie!

Liviu Antonesei

16 -17 Noiembrie 2022, în Iași

# povestea unui înger care niciodată nu zburase la prânz

am un văr înger, niciodată nu zboară la prânz

uneori trece strada spre cer neatent și mofluz

– ce faci, bă, îl întreb pe golan, ce mai faci?

vrei să te-ascund într-o taină de vraci?

– ascultă, vere, îi zic – hai să cădem într-un semn

să-nvățăm pe de rost un cântec de lemn

să ne luăm lumea în cap și o vadră de vin

pantaloni de velur și cămașă de in.

– să ne dăm importanți, să tragem o dușcă?

să-mblânzim leoaica de viață din cușcă?

să iubim mai apoi femei arătoase?

să se scurgă lumina din cer peste oase?

(mă-întrebă vărul meu țopăind peste case)

– hai să tipărim amândoi un ziar

și să punem să tragă în ham un birjar

să facem târziu pariuri cu hoitul din suflet

ca de vreme să suspine refrenul în cântec.

am un văr înger, niciodată nu zboară la prânz

nițel cam urât și nițel cam confuz

am un înger pe umărul stâng

de mă-nvață cîteodată să plîng.

I-am spus și lui că de ieri mă-nșală iubita și ninge

că alt văr nu mai am, că lumina se stinge

– haide, vere, haide, îți zic, să mergem acasă

să tăiem în felii lumina și s-o punem pe masă.

să bem vin din cel roșu, sfințit, vin roșu de sânge

să-ngropăm cucuveaua, de moarte ce fuge

s-o chemăm și s-o batem în cuie pe lemn

să cădem mai apoi amândoi în alt semn.

– haide, vere, cu mine în cuvinte nescrise

să iubim mirese furate prin cârciumi, neprinse

să le facem copii, să scăpăm de războaie

și din scânduri de lemn să le facem odaie.

să-ngropăm moartea ce vine și pleacă

pe măiastrul de timp în ceas să-l petreacă

să dăm ora înapoi pe la birt în loc de parale

să plătim cu poeme târzii îmbrăcate în zale.

– haide, în genunchi te rog, DOAMNE

ia-mă cu tine să îți țin de urât

îți promit să nu-ți ies din cuvânt

– vere, tu... mai rămâi?

(am șoptit în timpanul distanței întrebând nimănui)

– dezlegați-mă oameni...

învățați-mă și pe mine să plâng

(făcea nod unei lacrimi vărul meu care nu zburase niciodată la prânz din cuvânt)

Florian Silișteanu

În spatele fiecăruia altul

Petruţ Pârvescu 

stai neputincios în ograda ta

şi auzi

şi priveşti prin perete

vecinu(L)

îşi devoră femeia ca pe o legumă zeiască

o sugrumă lent strângând-o sistematic în braţe

(vine o acvilă bicefală şi acoperă fereastra)

o asfixiază sărutând-o pătimaş pe gură

pe sân

şi pe gât

pe sfârcul mirat pe bănuţ şi pe stemă

o paralizează cu sexu(L) între poale

(un stol imens de păsări zboară direct prin perete)

VEZI

AUZI

MIROŞI

PIPĂI toate acestea şi te cuprinde frica disperarea

nebunia fratre

ai vrea să pleci în altă parte

în altă lume

(o singură cameră dă spre pădure)

ai vrea să te duci cumva să-i desparţi

să-i aduni

şi să-i scazi (găseşti că-i uman

creştineşte)

dar ceva te reţine

ceva te opreşte

ceva te ţintuieşte pe scaun în bucătărie

înjuri printre dinţi

şi dinţii se fac floricele şi zaruri în gură

șase șase

poartă-n casă

(doamne

mântuieşte-Ne

că adevărul se pierde dintre fiii omului)

auzi

si vezi mai departe

femeia se zbate spasmodic între viaţă şi moarte

între moarte şi viaţă

cu capul într-o parte cu ochii pe spate

cu părul în flăcări vâlvoi electrizat dând pe-afară

doar mâinile lui grele mari noduroase săbii acidulate

despică cinstit hotărât trupul femeii înaripate

de sus până jos

de jos până sus

(un flaut de sânge în auz şi-n privire)

de la coapse la şolduri de la glezne la buze

trupul ei cald trandafiriu plin de alge lipitori şi meduze

STAIII strigi

şi strigarea în tine plesneşte

ca într-o scorbură oul care se naşte şi zboară

STAIII strigi

e jumătate toată a ta

prin veac

n-o omorî câineşte fratre

dar ei se iubesc nebuni mai departe

în spatele fiecăruia stă altul

în spatele altuia stă altcineva

cu ţeava florilor de crin la ceafă

cu ţeava florilor de crin la ochi

la ureche

la butonieră

la sex

întoarce-Te

ai să vezi doar gaura albă

căderea petalelor şi din când în când veşnicia!