am un văr înger, niciodată nu zboară la prânz
uneori trece strada spre cer neatent și mofluz
– ce faci, bă, îl întreb pe golan, ce mai faci? vrei să te-ascund într-o taină de vraci?
– ascultă, vere, îi zic – hai să cădem într-un semn
să-nvățăm pe de rost un cântec de lemn
să ne luăm lumea în cap și o vadră de vin
pantaloni de velur și cămașă de in.
– să ne dăm importanți, să tragem o dușcă?
să-mblânzim leoaica de viață din cușcă?
să iubim mai apoi femei arătoase?
să se scurgă lumina din cer peste oase?
(mă-întrebă vărul meu țopăind peste case)
– hai să tipărim amândoi un ziar
și să punem să tragă în ham un birjar
să facem târziu pariuri cu hoitul din suflet
ca de vreme să suspine refrenul în cântec.
am un văr înger, niciodată nu zboară la prânz
nițel cam urât și nițel cam confuz
am un înger pe umărul stâng
de mă-nvață cîteodată să plîng.
I-am spus și lui că de ieri mă-nșală iubita și ninge
că alt văr nu mai am, că lumina se stinge
– haide, vere, haide, îți zic, să mergem acasă
să tăiem în felii lumina și s-o punem pe masă.
să bem vin din cel roșu, sfințit, vin roșu de sânge
să-ngropăm cucuveaua, de moarte ce fuge
s-o chemăm și s-o batem în cuie pe lemn
să cădem mai apoi amândoi în alt semn.
– haide, vere, cu mine în cuvinte nescrise
să iubim mirese furate prin cârciumi, neprinse
să le facem copii, să scăpăm de războaie
și din scânduri de lemn să le facem odaie.
să-ngropăm moartea ce vine și pleacă
pe măiastrul de timp în ceas să-l petreacă
să dăm ora înapoi pe la birt în loc de parale
să plătim cu poeme târzii îmbrăcate în zale.
– haide, în genunchi te rog, DOAMNE
ia-mă cu tine să îți țin de urât
îți promit să nu-ți ies din cuvânt
– vere, tu... mai rămâi?
(am șoptit în timpanul distanței întrebând nimănui)
– dezlegați-mă oameni...
învățați-mă și pe mine să plâng
(făcea nod unei lacrimi vărul meu care nu zburase niciodată la prânz din cuvânt)
Florian Silișteanu
