Capitulare

dacă celulele noastre s-ar purta
între ele cum ne purtăm noi între noi
trupul nostru ar pieri într-o singură noapte
în Clipă se poate însă schimba însăşi trecutul:
te privesc şi o scăpărare de nesfărşire
se iveşte din necunoscut
spre a se cunoaşte
prin tine
înfiripând tandreţe, ne tulbură
ne tulbură dăruirea ta gratuită
roză - eşti parte din noi
aşteptându-ne, unde nici unul
din noi nu este ce se ţine a fi
mă deschid, mă ofer ţie
fără a mai întreba
de unde vii
nopţile acelea lungi
în care ninge printre felinare
ca o cădere lină
în adânc
ninge
peste lebedele adormite pe mal peste
apa-n care se mistuie acest monolog.
îl ascult cum ai asculta tăcerea aceea celebră
după care niciodată nu mai eşti acelaşi
cum orice vorbă, orice şoaptă
ar tulbura căderea egală
mai grăitoare decât
muţenia dintotdeauna a lebedelor
dacă întind noaptea mâna
dacă întind noaptea mâna peste râu
simt că undeva departe, o altă mână
se întinde fără de voie în dimineaţa plutind peste ape
nu ne vom întâlni în această viaţă, nu ştiu cine este
nu ştie cine sunt, însă în gestul acesta
zace o presimţire lent preschimbată
într-o suavă durere, apoi
o lebădă se lasă-n unde
loveşte de trei-patru ori apa cu o aripă
încremenind cu graţie sub o despletire de salcie
o privesc şi propria mea viaţă mă inundă
unduind înspre maluri îndepărtate
amuţind în maluri uitate

Andrei Zanca

Instanța ninsorii

 

lui rolf, după amar de ani

ce suntem în intimitatea noastră adâncă, nu ce-am vrea

pare a ne determina soarta, căci cine poate spune

de ce este, ori nu, în stare într-o anume clipă?

 

atât de fragili, încât ajunge un pas alături

un singur pas şi întreaga existenţă

poate lua o  turnură nebănuită.

 

homeopatic mistuită-n frumuseţe, moartea

spre a nu ne abate pasul de pe cale, mireasma

de gutui, cenuşa zilelor scurse, verile clasice

 

prima ninsoare, o instanţă a inocenţei în beznă

 

viaţa şi moartea în necontenita lor alternare

splendoarea înfiripându-se mereu

în golul tainic dintre ele.

 

apoi, într-o noapte o prietenă mi-a scris:

„ei te lasă să joci însă când vrei să înscrii te plachează”

 

într-adevăr, m-am gândit, eu am ales nopţile

cum ţi-ai ales tu noaptea acelei ierni, silit

să-ţi traversezi părăsirea

 

scârbit şi alungat de toţi şi de toate, acolo

unde demonii le vorbesc despre îngeri

uneltind pieirea trezitorilor, aici

 

unde erai  privit ca un animal exotic

în grădina zoologică, unde

ţi se şi rezervase locul.

 

nu ţi-a rămas decât să-ţi iei zborul într-o noapte

când afară  unduiau doar nepăsarea şi domesticirea

 

iar ninsoarea cădea abia auzită

– în faţa unei ferestre larg deschise –

 

lovit în adâncul inimii, cu mult

înaintea trupului zdrobit de asfalt

 

şi oare unde –

unde ne este locul, când oriunde am fi fost

ne bântuia mereu întrebarea, doamne ce caut eu aici

 

eu am ales noaptea. am ales nopţile însingurării

spre a fi mai aproape de-o linişte

de o anume tăcere

 

din care încep acum lent să se desprindă

şoapte tandre, cu neputinţă de împărtăşit.

 

stau în faţa ferestrei deschise înspre râu

ascultând, cum ascultai tu pe atunci

în faţa ferestrei deschise, ninsoarea

Andrei Zanca (Heilbronn)

 

Atât de limpede

o văd şi azi pe Buna mea aplecată deasupra oalelor
îi zăresc fiecare gest. şi fiecare gest era sacru.

şi nu bucate gustam, ci iubire blândeţe şi pace
ea surâzând

privindu-mă cu o bucurie însoţită
de mici tresăriri în colţul buzelor
prin care îmi urmărea
fiecare îmbucătură

încât, abia azi înţeleg adânca ei pricepere

cum mult mai târziu am înţeles deplin
rugămintea unei femei: aş vrea să te cunosc...

şi era tot un act de rugă, de tandreţe şi contopire
între înţelepciunea trupului şi ghesul
tot pe-atât de puternic
al întrepătrunderii

dinspre un alt câmp al înţelegerii:
abia când ruga e la fel de prezentă ca răsuflarea
tot atât de firească şi de ignorată ca respiraţia

vom fi mântuiţi, vom putea mântui, aici
unde moartea are în ultima clipă chipul nostru

în această reîntâlnire cu sine
pe care nici unul din noi
nu o va putea ocoli

Andrei Zanca

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_poezie_Andrei-Zanca.html

Dacă întind noaptea mâna

Dacă întind noaptea mâna peste râu

simt că undeva departe, o altă mână

se întinde fără de voie în dimineaţa plutind peste ape

nu ne vom întâlni în această viaţă, nu ştiu cine este

nu ştie cine sunt, însă în gestul acesta

zace o presimţire lent preschimbată

într-o suavă durere, apoi

o lebădă se lasă-n unde

loveşte de trei-patru ori apa cu o aripă

încremenind cu graţie sub o despletire de salcie

o privesc şi propria mea viaţă mă inundă

unduind înspre maluri îndepărtate

amuţind în maluri uitate

Andrei Zanca

Experiment cu o înserare

am văzut înălțimea într-o dimineață de octombrie
erau câțiva plopi pe acolo și nu
am crezut că voi mai scrie încă fie
lumina ce cade într-o gheretă pustie
e desprinsă de mine și m-am așezat
cum poți așeza bucurie atâta cât
lucrurile sunt culoare și mustinde de
umezeală
acest lucru întreg se deosebește când e
întreg
în amfiteatrul cu hârtii umede și frunze
murdare
am primit cu ochiul e simplă cuprinderea
ca un cap ce se lasă-ntr-o doară pe un umăr
părăsit de acțiunile privirii
am privit în timp
primirea aceasta de către mine
a unei înălțimi de frunze pe călcâiul
pantofului

Dan Lotoțchi

https://vasilegogea.wordpress.com/2019/09/30/dupa-doi-ani-o-noua-scrisoare-dar-cernita-de-la-andrei-zanca-in-memoriam-dan-lototchi/

http://www.revista-alternante.de/html/dan_lototchi.html

http://www.revista-alternante.de/html/andrei_zanca.html