lui rolf, după amar de ani
ce suntem în intimitatea noastră adâncă, nu ce-am vrea
pare a ne determina soarta, căci cine poate spune
de ce este, ori nu, în stare într-o anume clipă?
atât de fragili, încât ajunge un pas alături
un singur pas şi întreaga existenţă
poate lua o turnură nebănuită.
homeopatic mistuită-n frumuseţe, moartea
spre a nu ne abate pasul de pe cale, mireasma
de gutui, cenuşa zilelor scurse, verile clasice
prima ninsoare, o instanţă a inocenţei în beznă
viaţa şi moartea în necontenita lor alternare
splendoarea înfiripându-se mereu
în golul tainic dintre ele.
apoi, într-o noapte o prietenă mi-a scris:
„ei te lasă să joci însă când vrei să înscrii te plachează”
într-adevăr, m-am gândit, eu am ales nopţile
cum ţi-ai ales tu noaptea acelei ierni, silit
să-ţi traversezi părăsirea
scârbit şi alungat de toţi şi de toate, acolo
unde demonii le vorbesc despre îngeri
uneltind pieirea trezitorilor, aici
unde erai privit ca un animal exotic
în grădina zoologică, unde
ţi se şi rezervase locul.
nu ţi-a rămas decât să-ţi iei zborul într-o noapte
când afară unduiau doar nepăsarea şi domesticirea
iar ninsoarea cădea abia auzită
– în faţa unei ferestre larg deschise –
lovit în adâncul inimii, cu mult
înaintea trupului zdrobit de asfalt
şi oare unde –
unde ne este locul, când oriunde am fi fost
ne bântuia mereu întrebarea, doamne ce caut eu aici
eu am ales noaptea. am ales nopţile însingurării
spre a fi mai aproape de-o linişte
de o anume tăcere
din care încep acum lent să se desprindă
şoapte tandre, cu neputinţă de împărtăşit.
stau în faţa ferestrei deschise înspre râu
ascultând, cum ascultai tu pe atunci
în faţa ferestrei deschise, ninsoarea
Andrei Zanca (Heilbronn)
