Câte inimi de rezervă are o inimă
cu tîmpla pe prosop adulmecam,
priveam prin gene, deasă ceață,
nisip și iarbă, gudron și macadam,
sub soare lenevos de dimineață…
nu-s beat, ci numa tare ostenit,
cu mici dureri în ceafă și în tîmple
ca după trei hectare de cosit –
ceva va fi acum să se întîmple…
în trei n-a fost vreodată ca să fie,
în doi a fost cu-asupra de măsură,
dar unul e-nchis acum în colivie,
iar cealaltă iute fuge în trăsură…
îmi cînt aleanu-n barba colilie
și răcnesc cît încă pot din gură!
Liviu Antonesei
19 Februarie 2024, în Iași
unde e tata?, o să întrebi
și n-o să-ți răspundă decât vântul confuz
printre blocuri,
unde e tata?, o să repeți
și-o să se inflameze nedumerirea,
unde-l găsesc pe tata?, o să insiști,
nu este dintr-o dată,
a plecat să-și împrăștie ideile
și n-a mai dat nimeni de el, se zice,
l-am văzut când și când,
o dată sau de două ori pe an,
în zece ani de 20 de ori poate,
tata mi-a dat lapte cu biberonul,
m-a consolat când m-a părăsit prima dragoste,
sigur că se gândește la mine,
chiar, unde e tata și de ce nu se întoarce?,
l-aș strânge în brațe dacă nu mi-ar fi jenă,
tata e învechit și nu prea știu cum să-l iau,
o să râdă colegii și prietenii,
chiar, unde e tata?,
mai e vreun anotimp
în care să bea un ceai, o cafea?,
un anotimp unde să-și trosnească oasele?,
soarta taților e să plece, rând pe rând, știu,
dar îl aștept și-o să ne întâlnim fără doar și poate,
îmi dau seama că-l iubesc cu adevărat pe tata
când nu-l pot atinge
Câteodată e prea devreme
până
îmi dau seama că
puțin
mai rămâne
puțin
mai rămân
cât
timp mai e
pierdut
și confuz
câteodată e prea târziu
până
îmi dau seama
cât
timp mai rămân
puțin
mai rămâne
puțin
mai rămâi
Eli Gîlcescu
7.02.2024, Burlington
Într-o fostă țară levantină,
unde toți vecinii, între ei,
își dădeau o cană cu făină
și-un pahar cu zahăr sau ulei,
moartea coborî în tîrg, cu mere,
ca o fată roșie-n obraji.
Mulți flăcăi n-aveau la cine-o cere
și-au rugat-o să le dea un gaj.
A sosit războiul într-o seară
să îi ia un an cu împrumut.
S-a umflat biserica de ceară.
Plînge clopotarul surdo-mut.
Dar și clopotul de-aramă plînge
că au ostenit de-atît curaj
și-au făcut transfuzie de sînge
pentru fata roșie-n obraji.
Mircea Dinescu
Nu știu ce m-a inspirat mai întâi
zborul tău extatic
„cerul împletit de vise cu cireșe dulci-amare”
în loc bun
plete încâlcite de umbre
în lumină crepusculară
palmele cosașului golite de seve
Dacă n-aș fi
tot aș ști cum ai fi peregrin
într-un poem de metafore inedite
după voie
o explozie de fantezie
disruptivă
oricând la îndemână
și mai mult încă
Eli Gîlcescu
5.02.2024, Burlington
