Tot felul de inimi

 Nu sunt cruci

doar peisaje

dorințele noastre

Ți-am văzut dorința

de acea te iubesc

Era un autobuz cu oameni

cum știi

erai acolo

Și mi-am imaginat

că îți pot săruta picioarele

Silviu Gongonea

Aud o oaste

Aud o oaste atacînd pămîntul dinspre mare.

Tunet de cai prin ape. Ei calcă spuma în picioare.

Provocatori, prin valuri, căruțașii-n negre zale,

Biciuri își fîlfîie, disprețuind hauri și frîne

Ostașii-și strigă-n noapte chiotul de bătălie.

În somn eu gem, subt rîsul lor din depărtare.

Noaptea din vis ei mi-o despică. Ce văpaie orbitoare!

Lovită, inima, lovită, se preface-n nicovală.

Își scutură-n triumf ostașii părul verde.

Din mare ies, gonind, pe țărmul fără nume.

Vai mie, disperare așa fără de-un strop de-nțelepciune?

Dragostea mea, dragostea mea, de ce m-ai părăsit?

#James Joyce

Traducerea Lucian Blaga

de șapte ori...

Daniel Vorona 

:îmbrăcată într-o haină neagră de mireasă a venit din nou la mine pasărea lele — după cum v-am

mai scris nu are nimeni jucării cum are ea — de șapte

ori și încă odată am

rugat-o

să mă ajute să îmi

fac un tatuaj în care Iisus Hristos să nu mă mai ignore

atunci când îmi arunc în spinare preafericita cruce la ora despărțirii mi-a bătut cu pumnul în masă

Ceilalți

îți faci păcat cu mine doamne

de mă vrei orb tocmai când ninge

mai lasă-mi ochii numai o iarnă

apoi vino de-i stinge

voi purta un picior de cerb ca toiag

un pustiu dispărut - drept sete

vei găsi atârnați de ultimul gard

brazii mei cu veștede plete

și vino doamne vara pe seară

ascuns într-o ploaie albastră și moale

pune-mi pedeapsa într-un strop oarecare

ceilalți vor șterge urmele tale
#Dorin Tudoran

Tăcerile 1 – 5

 C. P. A. – Alexandru Petria: tăcerile 1 – 5

cele mai vechi cunoscute îți sunt tăcerile 1 – 5.

tăcerea 1 este ca aparatele de la bowling,

impasibilă la înfrângeri și victorii.

tăcerea 2 e mama care te naște pe marginea șanțului

și te lasă în noroi până la gură.

tăcerea 3 dorește să te trădeze,

dar n-are curaj pe față.

tăcerea 4, cariată de invidie,

te urmărește ca să te buzunărească.

tăcerea 5 te admiră,

însă n-are limbă s-o spună și,

de-ar avea cum să vorbească,

se teme de cartușele celor care te dușmănesc.

nu le întâlnești decât din joi în paști pe toate deodată

la femei, simpozioane

și aruncând bucăți de pâine porumbeilor.

te caută aleatoriu.

ai o consolare –

tăcerile te vor cât mai înfipt în viață

ca să-și justifice tăcerea

poem cu lumânare stinsă

 de la un timp

se rup oamenii din tine
ca dintr-o pâine caldă
până nu mai rămâne nimic
devii invizibil
pare că e bine
ești doar tu cu Dumnezeu
pe o tablă de șah
unde muți primul tăcerea
omul care a jurat să-ți meargă alături
până la miezul lucrurilor
să caute
să scoată viermii boala
să scoată negrul dinăuntru
precum negrul de sub unghiile cu care ai scormonit în pământ de foame
de singurătate
de a mulțumi pe alții
devine o lumină
care se depărtează
dragostea e un inel care strânge alți și alți oameni

despre venele prin care curg ai tăi
ajungi acasă obosit
arunci pietrele din buzunare din bocanci
dezbraci timpul unde se circulă pe interzis
speli mâzga sufletească care se lipește de tine după o zi printre oameni
te scufunzi în sânul familiei ca un prunc
care știe ce e fericirea
apoi
încerci să scuipi cuvintele de peste zi
reușești
alte cuvinte se țin mână de mână pe trahee
fără să știi că sunt ultimele vietăți care încearcă să te salveze
de la singurătate
e ca și cum ai intra într-o carte care păstrează tot ce e mai frumos din viața ta
și pe care nu ai să o publici niciodată

Gabriel Nicolae Mihăilă  

Undeva între mahala și achitare

 Când, mă întreb, se vor legăna toate frunzele din lume în 

același ritm? 

Și când o vor face, 

va fi sfârșitul lumii? 

Când mi se va rupe spatele din culpe nesfârșite, 

ca bietul hamster mort de Crăciun? Așa, 

așa mâhnire tăcută va ține casa. 

 Așa, se întreabă toată lumea: cunosc dragostea?

 Un lucru pot spune: 

cunosc senzația fructului strivit în iarbă.

Andreea Iulia Scridon

Cât de repede se mișca pământul când era cald afară,

frunzișul cățărându-se peste membrele
unui oraș de arbori iar norii s-au înălțat
și s-au despărțit în flamă, tot cât stăteam
desculță pe un pat de frunze sau căzută
pe pământul umed o frunză

sau o persoană interesată numai
și numai în unu-la-unu:
copil singuratic, fără anturaj,
înspăimântat să nu adoarmă:

sau o femeie-n toată firea
care atârnă de-un fir,
cadrul sculptural cu putere
doar pentru a rupe frunzele în bucăți.

Când nu mai aștepți dragostea
nu există început și nici sfârșit
și aceasta este ușurarea morții.

Nu pot să cred
culoarea cerului
Nu pot să cred
culoarea ochiului tău
cine ar putea rosti o dorință cu voce tare?
Eu nici măcar nu o pot șopti

Andreea Iulia Scridon

Litaniile golului Metamorfoză

închide ochii şi caută chipul în amintire, acolo unde numele dispare, ca şi cum ai înălţa o coloană infinită de gol sculptat în absenţă, de aer plumburiu ce‑ţi vertebrează tăcerea. nu te limita la spaţiul care ai fost vreodată şi prefă‑te că înţelegi, sau înţelege poate, că eterna moarte este naşterea, că a pleca e o fiinţare tranzitorie în ceilalţi, în mod inevitabil, în mod iremediabil.

Corina Oproae

Metamorfoză

Într‑o dimineaţă,
cu câteva vieţi în urmă,
m‑am trezit şi am decis să mă pun la încercare.
Mi‑am zis:
vei fi femeie şi bărbat,
peşte, insectă şi pasăre,
munte şi fir de nisip.

Ca şi cei care citesc sfârşitul poveştilor
înainte de a le începe,
mai întâi am fost fir de nisip
pierdut în infinitatea inexorabilă
reflectată prin permanenţa lucrurilor.
Am fost şi munte
pierdut în inconştientul muritorilor
şi m‑am simţit atât de bine în toate acele vieţi
încât m‑a tentat să fiu,
cât mai repede posibil, bărbat sau femeie.

Dar am lăsat lucrurile să‑şi urmeze făgaşul
şi am fost insectă – multiplicitate
reflectată în telurica mea existenţă.
Apoi am fost peşte
zbătându‑mă între atavicul
dus şi întors al mărilor.

Această formă de viaţă mi‑a adus
dorinţa de înălţare
şi am fost pasăre,
îmi desfăşuram aripile în cadenţa infinitului.

Şi admiram totul atât de intens,
încât în vise conversam
cu eroii ce fuseseră capabili să treacă
de toate probele până ce‑au cucerit
regatul şi prinţesa.

M‑am hotărât din nou să mă opresc
şi timp de câteva vieţi
pur şi simplu n‑am fost nimic.

Acum sunt bărbat. Acum sunt femeie.
Să nu vă miraţi dacă v‑aş mărturisi
că am fost mulţi bărbaţi şi multe femei,
şi că din toate aceste vieţi păstrez o amintire
mai netedă decât sufletul cuvintelor dintâi.

Nu aş termina niciodată dacă v‑aş spune cine am fost.
Bărbaţi şi femei
care fuseseră toţi fire de nisip.
munţi, peşti, insecte şi păsări
şi o infinitate de alte lucruri şi de alte vietăţi.
Bărbaţi şi femei pierduţi în nişte vieţi
care, aproape întotdeauna, nu erau ale lor.
Bărbaţi şi femei care au ştiut totuşi să fie ei înşişi
şi să se recunoască pe sine când se numeau
Adam şi Eva, Orfeu şi Euridice, Romeo şi Julieta,
El şi Ea, Tu şi Eu.

■ Poet, traducător, profesor, editor

Corina Oproae

* * *

nu este în vis

ci înlăuntrul poemului

unde peștera se poate transforma în culme

sub o ploaie preexistentă

îți mângâi pântecul

gol ca și infinitul   

nu e lumină

nu e vânt  

care să oprească ploaia

și pântecul tău crește  

din dorință de lume, de viață

este în interiorul poemului

unde poți arunca cenușa

este în interiorul poemului

unde poți recompune amfora

* * *

în tăcere

contempli frumusețea  

rănii

aurul cicatricei

înalți un cânt neașteptat

de durere și de bucurie  

în același timp

îți însușești acest licăr tăcut   

ca și arhitectura amintirilor  

survolând certitudinile nisipoase   

ale percepției   

amfora

este peștera cea regăsită   

inima bătându-ți în pântec   

casa sufletului

golul sonor

în fiecare cuvânt al limbii mamă  

Am văzut destul...

Ce loc și-au ales corcodușii

numai în mejdină

unde nimeni nu-i clintea

nici propti

cu durere

și-a făcut loc un tei

tot în mejdină

numai pe partea dinspre noi

cu îndrăzneală

își vedea de zile

de suflet

surâzând

 

asta-i plăcea cel mai mult

tot ce era la vedere era

 

N-am scris până acum despre

suferința ce curgea încet

fără să iau în deșert

de trei ori

de câte ori

mă răzvrătesc

de păcatul unora

păcat mare mic

Dumnezeu știe

cum mai plâng la lume

o lume din ce în ce mai goală

Eli Gîlcescu

Grace and Simplicity (grație și simplitate)

 Eeva Liisa Manner (născută la 5 decembrie 1921, Helsinki, Fin. — decedată la 7 iulie 1995, Tampere) poetă lirică și dramaturgă, o figură centrală în mișcarea modernistă finlandeză din anii 1950.

Assimilation

I will show you a way
that I have travelled.

If you come
If you come back some day
searching for me

do you see how everything shifts
a little every moment
and becomes less pretentious
and more primitive
(like pictures drawn by children
or early forms of life:
the soul's alphabet)

you will come to a warm region
it is soft and hazy
but then I will no longer be me,
but the forest.

Asimilare

Îți voi arăta o cale

că am călătorit.

Dacă vii

Dacă te întorci într-o zi

căutându-mă

vezi cum se schimba totul?

cate putin in fiecare clipa

și devine mai puțin pretențios

și mai primitive

(ca imaginile desenate de copii

sau forme timpurii de viață:

alfabetul sufletului)

vei ajunge într-o regiune caldă

este moale și neclar

dar atunci nu voi mai fi eu,

dar pădurea.

GAMES FOR SOLITARY PEOPLE

The roads are long and hot.
The sky is white. The crows fly
and blaspheme, a hoarse, screaming cloud.
Windows are eyes. My shadow is a stump.

Where should I go, my cottage
is full of strange stories, phrases like snares,
heavy words that burn like tin
and prophesy, throw shadows on the walls.

I am heavy, from my wound grows a tree
with motheaten leaves.
Through it a white-glowing sky is visible,
my understanding does not reach that far.

To speak of sorrow demands tact,
but what if you have lost everything but sorrow.
Speak with your mouth, your eyes, your hands, your gloves,
you speak into cold,
or are laughed at like a marionette
which yet reflects only the Player’s emotions.
How comical
grief is here.

Better to urge silence
on your hands that speak a foreign language,
and build from solitude and fallen words
a light windy house:
the small invisible creatures help you.

The creatures are your friends, did you not know it.
Let the coins roll along the road, cheerfully,
and the creature will come to eat from your hand which is free
of worry and fumbling and the intrusive smell of human beings.

I am tired of being strong
and always holding my breath
like a starling in a cage.
I want to open the cage and let dreams come
and let the bird walk about in the eaves
and drink rainwater
dilp dop.

Thus the rain
slowly loosens the contours
and makes everything seem softer;
loosens the lines of the cage
and the lines that mean the black bird and destiny;
loosens a light fugue from the eaves,
the sought-for notes
for the bird to drink.

The rain opens the ears for the sleeper
the rain opens the shadows for the wanderer
the rain opens the hearing, the walking inwards.

The rain opens slow lamps and blurred thoughts
brittle glass shells, blown clocks
stopped lamps in which are rainy songs
dilp pilp dop.

The rain opens the eaves to laughter, to music,
road-gutters, figures to lively preludes
of shadow and wind, to walk lightly
with a windy shadow, walk with the wind,
The rain opens an umbrella like a swaying flower, like
the skirt
of a wing and in the forgotten rhythm of the course
a paper boat, the sails of the jellyfish,
the eager ships.

I make of my life a poem, of a poem a life,
a poem is a way of living and the only way of dying
with ecstatic indifference:
to slide into infinity, to float
on the surface of God for a light chosen moment,
on the surface of God’s cold eyes

that do not weep, do not wake, do not form opinions,
look without attachment and accept everything,
cultivate order and precise moments,
protect scorpions, snakes, squids
(which human beings hate, confusing with their desires
these forms);

to confess one faith: Curiosity,
to wander the rooms of fish, scorpion and goat,
to borrow from the bird desire and distance
and float downwards
like a wind-wrapped wing,
swift freedom, bird-shaped.

All day I have sat under an old friendly tree
and looked at my dreams and conversed with the dead.
Rains come and go, I sit and sit,
my hands are inactive, my eyes know much,
I eat grain like the birds, my stomach grows,
what could I do but think with crossed legs.
But the dreams are long, the dead long-lived,
they have many spirits, I feed them with my grain,
I envy the diligent birds and am bitter to myself,
tired and full of trouble.

I have grown old: I am content
with polished rice and the sympathy of the creatures.

The unschooled dog listens devoutly, tirelessly,
it is patient and knows much
of the matters of forest and wind and eternity.

And the rice is nutritious and the nuts are plump
and cocooned like the grubs of the mulberry tree;
fried, they taste like hearts,
and sizzle hot and nicely on the tongue.
I eat them with my fingers, I have seen much vanity,
I am plump and content and ripe for obedience,
for long-lasting destiny

here, in this cottage, in this paper-thin house,
which seems to be asleep,
but on windy nights lifts away,
sails through space like a weightless ship from star to star,
its pilot courage, its lamp the moon;
and its chart the signs of the creatures:
slow time moves it without whim, wind,
allowing each a destiny and a room that falls,
when the signs are favourable, turns away,
time that detains.

When my head cracks like a flowerpot,
when my bones crack, my face falls away

I will breathe through the earth what is left in me,
I will breathe through the earth all love
and wrap it around my friends both here and there,
not forgetting the creatures;

in it I will wrap books, pens and clocks,
every familiar object,
mirror, ink-bottle, lampshade,
German dictionary, dog’s collar
– let them go sparkling on from hand to hand –

bees’ nests and diligent mathematics,
trees’ annual rings and calendar lore,
snail’s philosophical house and lazy grass snake,
hedgehog’s milk charm and swallow’s German tongue,
overgrown path and porch’s rotted planks
that rain has loved and snow and wind.

In it I will wrap the dates of the calendar,
let them be strewn on paths and in windy colours;
in it I will wrap a child’s solitary shoes,
small lost footsteps:

perhaps they will
sense safety
sometimes when it is very difficult,
sense the lingering secret shelter
and go on.

The garden grows sparser day by day,
soon one will see through it like a torn curtain.
The sky blows through it, and rain, a sea of cloud, is being shed.

The trees are taking off their clothes.
The leaves are falling, rotting.
The grey hairs of the grass are falling, the grubs
are nesting in the deathbed of the fallen land.
At night
the sky’s dog runs above everything,
the morning is white and weightless and cold,
frost lies like salt after evaporation.
The lizard climbs out of the well and lifts an eyelid
from above a jewel-black eye.
The skin does not throb, the heart stops
in the throat, the diminished fingers stop,
stiffen, the creature is cold,
dead as copper.

The well is uninhabited,
the path is empty,
the house does not remember,
the windows are covered.
Rust corrodes.
Mice and funghi move deeper
into the empty core, where seconds live
in the tree’s recess.

The year is ripening.
It is autumn,
two days’ scraping cycle
before the winter month.

JOCURI PENTRU OAMENI SOLITARI

Drumurile sunt lungi și fierbinți.

Cerul este alb. Ciorii zboară

și blasfemia, un nor răgușit și țipător.

Ferestrele sunt ochi. Umbra mea este un ciot.

Unde să merg, cabana mea

este plin de povești ciudate, fraze ca capcane,

cuvinte grele care ard ca tabla

și prorocește, aruncă umbre pe pereți.

Sunt greu, din rana mea crește un copac

cu frunze de moaten.

Prin ea se vede un cer alb strălucitor,

înțelegerea mea nu ajunge atât de departe.

A vorbi despre durere cere tact,

dar dacă ai pierdut totul, în afară de tristețe.

Vorbește cu gura, cu ochii, cu mâinile, cu mănușile,

vorbești în frig,

sau sunt râs ca o marionetă

care reflectă totuși doar emoțiile Jucătorului.

Ce comic

durerea este aici.

Mai bine să îndemn la tăcere

pe mâinile tale care vorbesc o limbă străină,

și construiește din singurătate și cuvinte căzute

o casă cu vânt ușor:

micile creaturi invizibile te ajută.

Creaturile sunt prietenii tăi, nu știai asta.

Lasă monedele să se rostogolească pe drum, vesel,

și făptura va veni să mănânce din mâna ta care este liberă

de îngrijorare și bâjbâială și de mirosul intruziv al ființelor umane.

M-am săturat să fiu puternic

și îmi țin mereu respirația

ca un graur în cușcă.

Vreau să deschid cușca și să las visele să vină

și lăsați pasărea să se plimbe pe streașină

si bea apa de ploaie

dilp dop.

Astfel ploaia

slăbește încet contururile

și face ca totul să pară mai moale;

slăbește liniile cuștii

și liniile care înseamnă pasărea neagră și destinul;

slăbește o fugă ușoară de la streașină,

notele căutate

ca să bea pasărea.

Ploaia deschide urechile celui care doarme

ploaia deschide umbrele rătăcitorului

ploaia deschide auzul, mersul spre interior.

Ploaia deschide lămpi lente și gânduri încețoșate

coji de sticlă fragile, ceasuri suflate

lămpi oprite în care sunt cântece ploioase

dilp pilp dop.

Ploaia deschide streașina râsetei, muzicii,

jgheaburi de drum, figuri la preludii vii

de umbră și vânt, a merge ușor

cu o umbră de vânt, mergi cu vântul,

Ploaia deschide o umbrelă ca o floare legănată, ca

fusta

de o aripă şi în ritmul uitat al cursului

o barcă de hârtie, pânzele meduzei,

corăbiile dornice.

Eu fac din viața mea o poezie, dintr-o poezie o viață,

o poezie este un mod de a trăi și singurul mod de a muri

cu indiferență extatică:

a aluneca la infinit, a pluti

pe suprafața lui Dumnezeu pentru un moment de lumină ales,

la suprafața ochilor reci ai lui Dumnezeu

care nu plâng, nu se trezesc, nu își fac păreri,

Privește fără atașament și acceptă totul,

cultivă ordinea și momentele precise,

protejează scorpionii, șerpii, calmarii

(pe care ființele umane îl urăsc, confundând cu dorințele lor

aceste forme);

a mărturisi o singură credință: curiozitate,

să hoinărească prin camerele peștilor, scorpionilor și caprei,

a împrumuta din dorința și depărtarea păsării

și plutesc în jos

ca o aripă învelită de vânt,

libertate rapidă, în formă de pasăre.

Toată ziua am stat sub un copac bătrân prietenos

și m-am uitat la visele mele și am vorbit cu morții.

Ploile vin și pleacă, stau și stau,

mâinile mele sunt inactive, ochii mei știu multe,

Mănânc cereale ca păsările, stomacul îmi crește,

ce aș putea face decât să mă gândesc cu picioarele încrucișate.

Dar visele sunt lungi, morții trăiesc mult,

au multe duhuri, le hrănesc cu grânele mele,

Invidiez păsările harnici și sunt amar cu mine însumi,

obosit și plin de necazuri.

Am îmbătrânit: sunt mulțumit

cu orez lustruit și simpatia creaturilor.

Câinele neînvățat ascultă cu devotament, neobosit,

are rabdare si stie multe

a chestiunilor de pădure și vânt și eternitate.

Iar orezul este hrănitor, iar nucile sunt plinuțe

și încovoiate ca larvele dudului;

prăjite, au gust de inimă,

și sfârâie fierbinte și frumos pe limbă.

Le mănânc cu degetele, am văzut multă vanitate,

Sunt plinuță și mulțumită și pregătită pentru ascultare,

pentru un destin de lungă durată

aici, în această cabană, în această casă subțire ca hârtie,

care pare că doarme,

dar în nopțile vântoase se îndepărtează,

navighează prin spațiu ca o navă fără greutate de la stea la stea,

curajul ei de pilot, lampa sa luna;

și graficul său semnele creaturilor:

timpul lent îl mișcă fără capriciu, vânt,

permițând fiecăruia un destin și o cameră care cade,

când semnele sunt favorabile, se întoarce,

timp care retine.

Când mi se sparge capul ca un ghiveci de flori,

când oasele îmi crapă, fața îmi cade

Voi respira prin pământ ce a mai rămas în mine,

Voi respira prin pământ toată dragostea

și înfășoară-l în jurul prietenilor mei atât aici, cât și acolo,

fără a uita creaturile;

în ea voi înfășura cărți, pixuri și ceasuri,

fiecare obiect familiar,

oglindă, sticlă de cerneală, abajur,

Dicționar german, zgarda de câine

– lasă-le să strălucească din mână în mână –

cuiburi de albine și matematică diligentă,

inelele anuale ale copacilor și știrile calendaristice,

casa filosofică a melcului și șarpele de iarbă leneș,

farmec de lapte de arici și limba germană a rândunicii,

poteca suprapusă și scândurile putrezite ale pridvorului

că a iubit ploaia și zăpada și vântul.

În ea voi încheia datele calendarului,

să fie împrăștiați pe poteci și în culorile vântului;

în ea voi înfășura pantofii solitari ai unui copil,

pași mici pierduți:

poate o vor face

simt siguranța

uneori când este foarte dificil,

simți adăpostul secret care persistă

și mergi mai departe.

Grădina crește pe zi ce trece,

în curând cineva va vedea prin ea ca o perdea ruptă.

Cerul suflă prin el și ploaia, o mare de nori, se varsă.

Copacii își scot hainele.

Frunzele cad, putrezesc.

Părul cărunt al ierbii cad, larvele

cuibăresc în patul de moarte al pământului căzut.

Timp de noapte

câinele cerului aleargă deasupra tuturor,

dimineața este albă, fără greutate și rece,

gerul zace ca sarea după evaporare.

Șopârla iese din fântână și ridică o pleoapă

de deasupra unui ochi negru ca o bijuterie.

Pielea nu pulsa, inima se oprește

în gât, degetele diminuate se opresc,

se rigidizează, creatura este rece,

mort ca arama.

Fântâna este nelocuită,

calea este goală,

casa nu-și amintește,

ferestrele sunt acoperite.

Rugina corodează.

Șoarecii și ciupercile se deplasează mai adânc

în miezul gol, unde trăiesc secundele

în adâncitura copacului.

Anul se coace.

Este toamna,

ciclu de răzuire de două zile

înainte de luna de iarnă.