Poetul Teo Cabel în antologie
Ochii adânc îmbrăţişaţi
n-aveau nevoie de pernă s-adoarmă.
Mângâieri de mătase albastră
curgeau pe clipă s-aştearnă
Fiorului petale de suspin,
catifeaua de piersică, şoaptă…
pişcotul deja înmuiat în vin,
în verighetă, mâna dreaptă.
De pragul sărutului
cuvintele s-au împiedicat.
Tăcerea le-a înghiţit părtaşă
și le-a lăsat, mustind, la macerat.
Noaptea, ca un păianjen,
ne-a capturat înrobitor în plasă.
Când zorii s-au trezit la geam,
nu mai găseai voalul de mireasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu