Eeva Liisa Manner (născută la 5 decembrie 1921, Helsinki, Fin. — decedată la 7 iulie 1995, Tampere) poetă lirică și dramaturgă, o figură centrală în mișcarea modernistă finlandeză din anii 1950.
Assimilation
I will show you a way
that I have travelled.
If you come
If you come back some day
searching for me
do you see how everything shifts
a little every moment
and becomes less pretentious
and more primitive
(like pictures drawn by children
or early forms of life:
the soul's alphabet)
you will come to a warm region
it is soft and hazy
but then I will no longer be me,
but the forest.
Asimilare
Îți voi arăta o cale
că am călătorit.
Dacă vii
Dacă te întorci într-o zi
căutându-mă
vezi cum se schimba totul?
cate putin in fiecare clipa
și devine mai puțin pretențios
și mai primitive
(ca imaginile desenate de copii
sau forme timpurii de viață:
alfabetul sufletului)
vei ajunge într-o regiune caldă
este moale și neclar
dar atunci nu voi mai fi eu,
dar pădurea.
GAMES FOR SOLITARY PEOPLE
The roads are long and hot.
The sky is white. The crows fly
and blaspheme, a hoarse, screaming cloud.
Windows are eyes. My shadow is a stump.
Where should I go, my cottage
is full of strange stories, phrases like snares,
heavy words that burn like tin
and prophesy, throw shadows on the walls.
I am heavy, from my wound grows a tree
with motheaten leaves.
Through it a white-glowing sky is visible,
my understanding does not reach that far.
To speak of sorrow demands tact,
but what if you have lost everything but sorrow.
Speak with your mouth, your eyes, your hands, your gloves,
you speak into cold,
or are laughed at like a marionette
which yet reflects only the Player’s emotions.
How comical
grief is here.
Better to urge silence
on your hands that speak a foreign language,
and build from solitude and fallen words
a light windy house:
the small invisible creatures help you.
The creatures are your friends, did you not know it.
Let the coins roll along the road, cheerfully,
and the creature will come to eat from your hand which is free
of worry and fumbling and the intrusive smell of human beings.
I am tired of being strong
and always holding my breath
like a starling in a cage.
I want to open the cage and let dreams come
and let the bird walk about in the eaves
and drink rainwater
dilp dop.
Thus the rain
slowly loosens the contours
and makes everything seem softer;
loosens the lines of the cage
and the lines that mean the black bird and destiny;
loosens a light fugue from the eaves,
the sought-for notes
for the bird to drink.
The rain opens the ears for the sleeper
the rain opens the shadows for the wanderer
the rain opens the hearing, the walking inwards.
The rain opens slow lamps and blurred thoughts
brittle glass shells, blown clocks
stopped lamps in which are rainy songs
dilp pilp dop.
The rain opens the eaves to laughter, to music,
road-gutters, figures to lively preludes
of shadow and wind, to walk lightly
with a windy shadow, walk with the wind,
The rain opens an umbrella like a swaying flower, like
the skirt
of a wing and in the forgotten rhythm of the course
a paper boat, the sails of the jellyfish,
the eager ships.
I make of my life a poem, of a poem a life,
a poem is a way of living and the only way of dying
with ecstatic indifference:
to slide into infinity, to float
on the surface of God for a light chosen moment,
on the surface of God’s cold eyes
that do not weep, do not wake, do not form opinions,
look without attachment and accept everything,
cultivate order and precise moments,
protect scorpions, snakes, squids
(which human beings hate, confusing with their desires
these forms);
to confess one faith: Curiosity,
to wander the rooms of fish, scorpion and goat,
to borrow from the bird desire and distance
and float downwards
like a wind-wrapped wing,
swift freedom, bird-shaped.
All day I have sat under an old friendly tree
and looked at my dreams and conversed with the dead.
Rains come and go, I sit and sit,
my hands are inactive, my eyes know much,
I eat grain like the birds, my stomach grows,
what could I do but think with crossed legs.
But the dreams are long, the dead long-lived,
they have many spirits, I feed them with my grain,
I envy the diligent birds and am bitter to myself,
tired and full of trouble.
I have grown old: I am content
with polished rice and the sympathy of the creatures.
The unschooled dog listens devoutly, tirelessly,
it is patient and knows much
of the matters of forest and wind and eternity.
And the rice is nutritious and the nuts are plump
and cocooned like the grubs of the mulberry tree;
fried, they taste like hearts,
and sizzle hot and nicely on the tongue.
I eat them with my fingers, I have seen much vanity,
I am plump and content and ripe for obedience,
for long-lasting destiny
here, in this cottage, in this paper-thin house,
which seems to be asleep,
but on windy nights lifts away,
sails through space like a weightless ship from star to star,
its pilot courage, its lamp the moon;
and its chart the signs of the creatures:
slow time moves it without whim, wind,
allowing each a destiny and a room that falls,
when the signs are favourable, turns away,
time that detains.
When my head cracks like a flowerpot,
when my bones crack, my face falls away
I will breathe through the earth what is left in me,
I will breathe through the earth all love
and wrap it around my friends both here and there,
not forgetting the creatures;
in it I will wrap books, pens and clocks,
every familiar object,
mirror, ink-bottle, lampshade,
German dictionary, dog’s collar
– let them go sparkling on from hand to hand –
bees’ nests and diligent mathematics,
trees’ annual rings and calendar lore,
snail’s philosophical house and lazy grass snake,
hedgehog’s milk charm and swallow’s German tongue,
overgrown path and porch’s rotted planks
that rain has loved and snow and wind.
In it I will wrap the dates of the calendar,
let them be strewn on paths and in windy colours;
in it I will wrap a child’s solitary shoes,
small lost footsteps:
perhaps they will
sense safety
sometimes when it is very difficult,
sense the lingering secret shelter
and go on.
The garden grows sparser day by day,
soon one will see through it like a torn curtain.
The sky blows through it, and rain, a sea of cloud, is being shed.
The trees are taking off their clothes.
The leaves are falling, rotting.
The grey hairs of the grass are falling, the grubs
are nesting in the deathbed of the fallen land.
At night
the sky’s dog runs above everything,
the morning is white and weightless and cold,
frost lies like salt after evaporation.
The lizard climbs out of the well and lifts an eyelid
from above a jewel-black eye.
The skin does not throb, the heart stops
in the throat, the diminished fingers stop,
stiffen, the creature is cold,
dead as copper.
The well is uninhabited,
the path is empty,
the house does not remember,
the windows are covered.
Rust corrodes.
Mice and funghi move deeper
into the empty core, where seconds live
in the tree’s recess.
The year is ripening.
It is autumn,
two days’ scraping cycle
before the winter month.
JOCURI PENTRU OAMENI SOLITARI
Drumurile sunt lungi și fierbinți.
Cerul este alb. Ciorii zboară
și blasfemia, un nor răgușit și țipător.
Ferestrele sunt ochi. Umbra mea este un ciot.
Unde să merg, cabana mea
este plin de povești ciudate, fraze ca capcane,
cuvinte grele care ard ca tabla
și prorocește, aruncă umbre pe pereți.
Sunt greu, din rana mea crește un copac
cu frunze de moaten.
Prin ea se vede un cer alb strălucitor,
înțelegerea mea nu ajunge atât de departe.
A vorbi despre durere cere tact,
dar dacă ai pierdut totul, în afară de tristețe.
Vorbește cu gura, cu ochii, cu mâinile, cu mănușile,
vorbești în frig,
sau sunt râs ca o marionetă
care reflectă totuși doar emoțiile Jucătorului.
Ce comic
durerea este aici.
Mai bine să îndemn la tăcere
pe mâinile tale care vorbesc o limbă străină,
și construiește din singurătate și cuvinte căzute
o casă cu vânt ușor:
micile creaturi invizibile te ajută.
Creaturile sunt prietenii tăi, nu știai asta.
Lasă monedele să se rostogolească pe drum, vesel,
și făptura va veni să mănânce din mâna ta care este liberă
de îngrijorare și bâjbâială și de mirosul intruziv al ființelor umane.
M-am săturat să fiu puternic
și îmi țin mereu respirația
ca un graur în cușcă.
Vreau să deschid cușca și să las visele să vină
și lăsați pasărea să se plimbe pe streașină
si bea apa de ploaie
dilp dop.
Astfel ploaia
slăbește încet contururile
și face ca totul să pară mai moale;
slăbește liniile cuștii
și liniile care înseamnă pasărea neagră și destinul;
slăbește o fugă ușoară de la streașină,
notele căutate
ca să bea pasărea.
Ploaia deschide urechile celui care doarme
ploaia deschide umbrele rătăcitorului
ploaia deschide auzul, mersul spre interior.
Ploaia deschide lămpi lente și gânduri încețoșate
coji de sticlă fragile, ceasuri suflate
lămpi oprite în care sunt cântece ploioase
dilp pilp dop.
Ploaia deschide streașina râsetei, muzicii,
jgheaburi de drum, figuri la preludii vii
de umbră și vânt, a merge ușor
cu o umbră de vânt, mergi cu vântul,
Ploaia deschide o umbrelă ca o floare legănată, ca
fusta
de o aripă şi în ritmul uitat al cursului
o barcă de hârtie, pânzele meduzei,
corăbiile dornice.
Eu fac din viața mea o poezie, dintr-o poezie o viață,
o poezie este un mod de a trăi și singurul mod de a muri
cu indiferență extatică:
a aluneca la infinit, a pluti
pe suprafața lui Dumnezeu pentru un moment de lumină ales,
la suprafața ochilor reci ai lui Dumnezeu
care nu plâng, nu se trezesc, nu își fac păreri,
Privește fără atașament și acceptă totul,
cultivă ordinea și momentele precise,
protejează scorpionii, șerpii, calmarii
(pe care ființele umane îl urăsc, confundând cu dorințele lor
aceste forme);
a mărturisi o singură credință: curiozitate,
să hoinărească prin camerele peștilor, scorpionilor și caprei,
a împrumuta din dorința și depărtarea păsării
și plutesc în jos
ca o aripă învelită de vânt,
libertate rapidă, în formă de pasăre.
Toată ziua am stat sub un copac bătrân prietenos
și m-am uitat la visele mele și am vorbit cu morții.
Ploile vin și pleacă, stau și stau,
mâinile mele sunt inactive, ochii mei știu multe,
Mănânc cereale ca păsările, stomacul îmi crește,
ce aș putea face decât să mă gândesc cu picioarele încrucișate.
Dar visele sunt lungi, morții trăiesc mult,
au multe duhuri, le hrănesc cu grânele mele,
Invidiez păsările harnici și sunt amar cu mine însumi,
obosit și plin de necazuri.
Am îmbătrânit: sunt mulțumit
cu orez lustruit și simpatia creaturilor.
Câinele neînvățat ascultă cu devotament, neobosit,
are rabdare si stie multe
a chestiunilor de pădure și vânt și eternitate.
Iar orezul este hrănitor, iar nucile sunt plinuțe
și încovoiate ca larvele dudului;
prăjite, au gust de inimă,
și sfârâie fierbinte și frumos pe limbă.
Le mănânc cu degetele, am văzut multă vanitate,
Sunt plinuță și mulțumită și pregătită pentru ascultare,
pentru un destin de lungă durată
aici, în această cabană, în această casă subțire ca hârtie,
care pare că doarme,
dar în nopțile vântoase se îndepărtează,
navighează prin spațiu ca o navă fără greutate de la stea la stea,
curajul ei de pilot, lampa sa luna;
și graficul său semnele creaturilor:
timpul lent îl mișcă fără capriciu, vânt,
permițând fiecăruia un destin și o cameră care cade,
când semnele sunt favorabile, se întoarce,
timp care retine.
Când mi se sparge capul ca un ghiveci de flori,
când oasele îmi crapă, fața îmi cade
Voi respira prin pământ ce a mai rămas în mine,
Voi respira prin pământ toată dragostea
și înfășoară-l în jurul prietenilor mei atât aici, cât și acolo,
fără a uita creaturile;
în ea voi înfășura cărți, pixuri și ceasuri,
fiecare obiect familiar,
oglindă, sticlă de cerneală, abajur,
Dicționar german, zgarda de câine
– lasă-le să strălucească din mână în mână –
cuiburi de albine și matematică diligentă,
inelele anuale ale copacilor și știrile calendaristice,
casa filosofică a melcului și șarpele de iarbă leneș,
farmec de lapte de arici și limba germană a rândunicii,
poteca suprapusă și scândurile putrezite ale pridvorului
că a iubit ploaia și zăpada și vântul.
În ea voi încheia datele calendarului,
să fie împrăștiați pe poteci și în culorile vântului;
în ea voi înfășura pantofii solitari ai unui copil,
pași mici pierduți:
poate o vor face
simt siguranța
uneori când este foarte dificil,
simți adăpostul secret care persistă
și mergi mai departe.
Grădina crește pe zi ce trece,
în curând cineva va vedea prin ea ca o perdea ruptă.
Cerul suflă prin el și ploaia, o mare de nori, se varsă.
Copacii își scot hainele.
Frunzele cad, putrezesc.
Părul cărunt al ierbii cad, larvele
cuibăresc în patul de moarte al pământului căzut.
Timp de noapte
câinele cerului aleargă deasupra tuturor,
dimineața este albă, fără greutate și rece,
gerul zace ca sarea după evaporare.
Șopârla iese din fântână și ridică o pleoapă
de deasupra unui ochi negru ca o bijuterie.
Pielea nu pulsa, inima se oprește
în gât, degetele diminuate se opresc,
se rigidizează, creatura este rece,
mort ca arama.
Fântâna este nelocuită,
calea este goală,
casa nu-și amintește,
ferestrele sunt acoperite.
Rugina corodează.
Șoarecii și ciupercile se deplasează mai adânc
în miezul gol, unde trăiesc secundele
în adâncitura copacului.
Anul se coace.
Este toamna,
ciclu de răzuire de două zile
înainte de luna de iarnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu