închide ochii şi caută chipul în amintire, acolo unde numele dispare, ca şi cum ai înălţa o coloană infinită de gol sculptat în absenţă, de aer plumburiu ce‑ţi vertebrează tăcerea. nu te limita la spaţiul care ai fost vreodată şi prefă‑te că înţelegi, sau înţelege poate, că eterna moarte este naşterea, că a pleca e o fiinţare tranzitorie în ceilalţi, în mod inevitabil, în mod iremediabil.
Corina Oproae
Metamorfoză
Într‑o dimineaţă,
cu câteva vieţi în urmă,
m‑am trezit şi am decis să mă pun la încercare.
Mi‑am zis:
vei fi femeie şi bărbat,
peşte, insectă şi pasăre,
munte şi fir de nisip.
Ca şi cei care citesc sfârşitul poveştilor
înainte de a le începe,
mai întâi am fost fir de nisip
pierdut în infinitatea inexorabilă
reflectată prin permanenţa lucrurilor.
Am fost şi munte
pierdut în inconştientul muritorilor
şi m‑am simţit atât de bine în toate acele vieţi
încât m‑a tentat să fiu,
cât mai repede posibil, bărbat sau femeie.
Dar am lăsat lucrurile să‑şi urmeze făgaşul
şi am fost insectă – multiplicitate
reflectată în telurica mea existenţă.
Apoi am fost peşte
zbătându‑mă între atavicul
dus şi întors al mărilor.
Această formă de viaţă mi‑a adus
dorinţa de înălţare
şi am fost pasăre,
îmi desfăşuram aripile în cadenţa infinitului.
Şi admiram totul atât de intens,
încât în vise conversam
cu eroii ce fuseseră capabili să treacă
de toate probele până ce‑au cucerit
regatul şi prinţesa.
M‑am hotărât din nou să mă opresc
şi timp de câteva vieţi
pur şi simplu n‑am fost nimic.
Acum sunt bărbat. Acum sunt femeie.
Să nu vă miraţi dacă v‑aş mărturisi
că am fost mulţi bărbaţi şi multe femei,
şi că din toate aceste vieţi păstrez o amintire
mai netedă decât sufletul cuvintelor dintâi.
Nu aş termina niciodată dacă v‑aş spune cine am fost.
Bărbaţi şi femei
care fuseseră toţi fire de nisip.
munţi, peşti, insecte şi păsări
şi o infinitate de alte lucruri şi de alte vietăţi.
Bărbaţi şi femei pierduţi în nişte vieţi
care, aproape întotdeauna, nu erau ale lor.
Bărbaţi şi femei care au ştiut totuşi să fie ei înşişi
şi să se recunoască pe sine când se numeau
Adam şi Eva, Orfeu şi Euridice, Romeo şi Julieta,
El şi Ea, Tu şi Eu.
■ Poet, traducător, profesor, editor
Corina Oproae
* * *
nu este în vis
ci înlăuntrul poemului
unde peștera se poate transforma în culme
sub o ploaie preexistentă
îți mângâi pântecul
gol ca și infinitul
nu e lumină
nu e vânt
care să oprească ploaia
și pântecul tău crește
din dorință de lume, de viață
este în interiorul poemului
unde poți arunca cenușa
este în interiorul poemului
unde poți recompune amfora
* * *
în tăcere
contempli frumusețea
rănii
aurul cicatricei
înalți un cânt neașteptat
de durere și de bucurie
în același timp
îți însușești acest licăr tăcut
ca și arhitectura amintirilor
survolând certitudinile nisipoase
ale percepției
amfora
este peștera cea regăsită
inima bătându-ți în pântec
casa sufletului
golul sonor
în fiecare cuvânt al limbii mamă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu