Elegie de transport în comun

George G. Asztalos

 

n-am înțeles niciodată de ce se plâng unii de singurătate
nu e ea mediul în care suntem cu-adevărat noi înșine?
și poeții 
acești Lacrima lu Ovidiu expulzată din fericire la capătul lumii
nu doar în compania ei și-au putut scrie ei capodopera?

prea des singurătatea nu e decât o reacție deplasată
a dependenței de așa-zisa comunicare de consimțăminte
și alte combinații
luate grămadă
și duse la individualizat

dar individul e atât de singur încât toți inclusiv moartea îl ignoră
tocmai când ar trebui să se bucure îl ia cu dubii:

tulai lele că ne prinde controlul fără bilet de transport în comun

cât praf am înghițit
şi câtă depărtare
ştie doar Dumnezeu
norocul meu e că nu-i pot spune
nici mort bucuriei
faptul că e greu

în sus cu recunoştință
în jos cu bucurie
înainte cu încredere
şi înapoi cu mândrie
atât
restul sunt basme de adormit visătorii

nu dragii mei a fi singur nu e nici pe departe o tragedie
a fi singur e o binecuvântare un privilegiu
a fi singur e a realiza că ai scăpat întreg în sfârșit
e singurul mediu în care povestea merge mai departe

și e
o întreagă poveste
despre fragilitatea dârză
a nebuniei de a supravieţui