Îngerului meu

Prinde-mă-n braţe, îngere al meu,
făcând din aripi norul ce nu trece;
ai grijă să-L pot contempla mereu
pe Domnul meu, în râul pur şi rece

în destinat abis. Ţie-Ţi mărturisesc
c-atunci când mă întorc la casa părintească
nu-i mai senină întâlnire omenească
decât să văd tot ceea ce iubesc.

Iată, înger al meu, cum viaţa mi-a scurtat
trudita cursă-n care zi de zi mă neg,
în ea nu poate-ncape sufletul chemat

de Dumnezeu. De-ar fi ca moartea să-mi aleg
pentru-a Te-ntâlni, accept netulburat
doar moartea pentru adevărul gol şi-ntreg.

Miguel de Unamuno

Antologie © Mircea Florin Șandru

Eternitate

Paşii ne cunosc abisul
Trupul ne plimbă cerul
Furtuna pierde bucăţi de carne
Tot mai vagă tot mai slabă
Este un început albastru
În acest peisaj terestru
Şi altul răzbunător
Ca un deget tăiat
Vezi doar ce femeia se rostogoleşte
Ca un fus
Şi copiază delta ei
Pe delta apelor.

Max Blecher

Nimeni nu mă poate cunoaște

Nimeni nu mă poate cunoaşte
mai bine ca tine.
Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au făurit luminilor mele-omeneşti
O soartă mai bună decât nopţilor lunii.
Ochii tăi în care călătoresc
Au dat gesturilor făcute de drumuri
Un sens desprins de pământ.
În ochii tăi – cei ce ne-arată
Nesfârşita noastră singurătate
Nu mai sunt ce credeam că sunt.
Nimeni nu te poate cunoaşte
Mai bine ca mine.

Paul Éluard 

Antologie © Mircea Florin Șandru

Despărțire

Dar nu ai venit niciodată cu seara –
Eu vegheam în mantie de stele.

...Bătaia din poarta casei
Era bătaia inimii mele.

Ea anină acum de fiecare uscior,
Până şi de uşa ta.

Trandafir de foc stingându-se
În ruginiul cununii de ferigă.

Ţi-am zugrăvit cerul cu mure –
Sângele inimii mele.

Dar nu ai venit niciodată cu seara –
...Te aşteptam în conduri auriţi.

Else Lasker-Schüler

Atât de tăcut visez despre tine

Mereu vin în zori culori care dor:
Sunt ca sufletul tău.

O, la tine mi-e gândul, şi
Atât de trişti, ochii-nfloresc pretutindeni.

Ţi-am spus povestea marilor stele.
Dar tu ai privit spre pământ.

Din creştetul meu se-nălța noaptea.
Nu ştiu încotro s-o apuc.

Atât de tăcut visez despre tine.
A şi început să se-aştearnă pe ochii mei alba mătasă.

De ce n-ai lăsat pentru mine
Pământul – spune-mi ?

Else Lasker-Schüler

Dimineață de vară

Dar aceasta nu poate fi
Decât o dimineaţă de vară
Eu la fereastra ta, eu tăcând,
Pielea mea umbrindu-se către seară,
Desigur, multe zgomote se aud
Între zidurile acestei grădini interioare
Dar iată-mă, eu la fereastra ta,
Înnebunitoarea dimineaţă de vară,
Divinele semne ale oboselii pe obraz,
Frumuseţile lumii adunate în
Trandafirul de noiembrie pe care
Îl auzi înflorind,
Bobocul pocnind sub grozavele semne ale verii,
Cumplitele lumini şi foşnetul
Gândului meu fierbinte.
Aceasta nu poate fi decât o dimineaţă de vară,
Adu-ţi aminte, o, adu-ţi aminte.

Ioana Diaconescu 

Dimineți cu păsări

În fiecare zi când te-ntâlnesc

îmi așezi în palme o pasăre,

fără să o atingi.

Mă lași să văd

cum în zborul ei

ea nu se-ntreabă

de ce și unde zboară.

În fiecare zi vii și mi te așezi pe umăr,

ca o pasăre

și-mi taci

precum un râu,

care murmură printre pești și pietre.

În fiecare zi când te-ntâlnesc

îmi amintesc cum timpul s-a-nghițit pe sine

pentru o clipă

și cum noi ne-am găsit răgaz

în tăcerea râului.

În fiecare zi când te-ntâlnesc

culeg pe rând penele înșirate pe potecă

– semnul pe care mi-l lași,

mereu

în tăcere –

să știu că timpul și pe tine te-a înghițit,

pentru că a doua zi, la fereastra mea,

să văd în zbor,

un stol de păsări.

Emilia Ivancu

Cântecul meu de dragoste

Ca o tainică fântână
îmi murmură sângele,
mereu despre tine, mereu despre mine.

Sub luna ameţită
dansează visările mele căutându-te, goale,
– copii lunateci –
trecând peste tufe de umbră.

O, buzele tale sunt însorite
Ameţitorul parfum al buzelor tale...
Şi, în ramă de-argint, între florile albastre,
surâzi tu, surâzi.

Veşnic ca şerpii îţi picură zâmbetul
pe pielea mea
şi peste umărul meu –
eu ciulesc urechea...

O tăinuită fântână
îmi murmură-n sânge.

Else Lasker-Schüler

Jertfa

Nu există biserică în care să nu fi căzut în genunchi,
cerul să nu se fi adunat în ochii mei
ca în fundul paharului gol din mîna celui care toată viaţa a şters
ferestrele bodegilor
până le-a făcut icoane la care să se închine
dragostea mea galbenă ca toamna
când intru sub cearşafuri ca pământul sub zăpezi
şi te rog, înveleşte-mă,
dezveleşte-mă,
fă-mă pernă sub capul tău plin de gărgăunii pe care nu i-am
strivit la timp,

nu există secundă din zi în care să nu mă fi salvat
de la înec de sub lacrimi
aşa cum fac drumeţii în mijlocul vârtejului când capul se face
elice
şi se urcă la cer
fir de praf într-o galaxie a nimănuilor,
dragostea mea verde ca busuiocul
când ies noaptea în lume şi se face lumină la fiecare fereastră
din cer
la care bat
şi tu nu-mi răspunzi,
primeşte-mă,
alungă-mă
dar să ştiu că mânuţa ta face semn de sabie peste ţeasta mea
suferindă
ca o gutuie într-un raft plin de morminte
putrezind ca lumina în seul rânced,
ca un licurici sub brazda de fân,

nu există piatră pe care călcând-o să nu fi gemut de durere
ca în vene sângele miruit
prin biserici de paharele din care am plecat singur
aşa cum face lumea după ce i se termină sufletul
alb ca dragostea mea
când înfloreşte în pruni şi se aprinde în alambicurile din care
doar cel mort nu-l poate îmbia pe cel viu
să guste din
dragostea mea căzută-n genunchi în toate bisericile
prin care te-am căutat şi nu te-am găsit-

cerul, un pustiu în care nisipul se ascunde-n nisip...

Gellu Dorian

Niciodată nu te-am iubit atât

Niciodată nu te-am iubit atât, ma soeur,
ca atunci când am plecat de la tine,-n acel amurg.
M-a înghiţit pădurea, pădurea albastră, ma soeur,
peste care palide constelaţii stăteau în declin.

N-am râs defel, deloc n-am râs, ma soeur,
întâmpinând în joacă destinu-ntunecat,
în timp ce chipurile-n urma mea se ştergeau
încet, în seara albastrei păduri.

Totul a fost frumos în acea unică seară, ma soeur,
Niciodată după-aceea şi niciodată înainte.
Desigur: acum mi-au rămas numai păsările mari,
Cărora, seara, în cerul negru, le e foame.

Bertolt Brecht 

Șoapte de păsări nevăzute

(mamei mele, Maria...
tatălui meu, Ilie...)

ea îmi măsura viața
în zile în nopți și în ani
eu îi măsor moartea
dar nu știu în ce

acum ridic cuvinte la verticală
și fac din ele o troiță de aer
la umbra căreia unul din frați
murmură un cântec adus
din câmpia subterană
pe unde-și face veacul și liniștea

ceilalți ca și mine-s prea vii
ca să poată-nțelege de ce
ea și tata se mai caută încă
pe la cumpăna apelor lungi
sau de ce plouă atât de amarnic
peste numele lor
șoptite uneori
de păsări nevăzute

GEORGE MIHALCEA 

Apocrifă

nu
între noi n-au fost arse toate punţile
mai e şi arborele dragon
cel care şi-a aruncat rădăcinile peste prăpastie
dar mai e şi iluzia mea
că pot trece peste orice
şi o să ajung pe celălalt mal
fie prin hăţişul aerian al lianelor
fie şi pe un pod de ceaţă
arcuit peste spaime
dar tu vei fi plecată pe o insulă
şi eu voi străbate iarăşi Oceanul
înot ca şi altă dată când
tu te-ai mutat într-o stea
şi mă vei arunca din nou în adâncul Spaţiului
să te caut
dar tu te vei fi ascuns într-o galaxie
care nu figurează pe nicio hartă a cerului
şi pentru căa
între noi nu au fost arse toate punţile
eu te voi căuta mereu
şi aproape că te descopăr
pentru că am înţeles în sfârşit că trebuie să te găsesc
peste ceea ce ne desparte
când pluteşti prin văzduh cu noaptea în păr
sau când eşti culcată alături
apocrifă şi păgână
în patul meu

Toma George Maiorescu

Celelalte

Celelalte erau mari tragedii hoinare
Ele erau nori meditând
Ele erau visul în fereastra trenului
Ele erau zăpada topindu-se în palma caldă
Ele erau trandafiri crescuţi mlădiu
Ele erau sărmane seri de ploaie
Ele erau rusoaice sau braziliene
Celelalte...

Dar tu
Pe tine nu te cunosc
Pe tine nu te pot descrie:
Te iubesc

Yvan Goll 

Înserare

Eu spun că-n spate se aude un zvon de paşi necunoscut
Tu spui că-i vântul ce sărută cărarea pe unde-am trecut,

Eu spun că stele colorate par artificii despletite
Tu spui că aş avea pe pleoape prea mult polen, să mă irite.

Eu spun c-o crizantemă mică-şi închide ochii somnorând,
Tu spui cum că regina-nopţii deschide suflete, pe rând.

Eu spun că este primăvara c-o-ntârziere trist de mare,
Tu spui că-i ademenitoarea şi-mbătătoarea înserare.

Shu Ting 

Întrebări la miezul nopții

unde zăboveşti, prietenă căreia îi ţin mâna,
pe sub ce bolţi aleargă inima ta,
când clopote-n turle visează
că sunt sparte?

unde, prin ce sunet pustiu cutreieri, tu,
la atingerea mea uşoară ca a unui chip fraged,
ce ameţitoare buruieni te mângâie visând în noapte,
ce vad îţi umezeşte piciorul?

unde, când pe cerul găunos se crapă de ziuă,
freamăţi, iubito, prin trestiile visului, alinţi
cripte şi uşi, cu ai cui mesageri
schimbă săruturi gura ta
care-ncet se-nfioară?

unde e flautul către care îţi pleci urechea,
unde, vaierul fără glas ce-ţi învolbură părul –
şi eu zac tânjind vlăguit şi ascult şi adulmec
încotro-şi risipeşte aripa-ţi penetul?

unde, în ce păienjeniş de pădure
se-mpleticeşte visul tău,
prietenă căreia îi ţin mâna?

Hans Magnus Enzensberger

Poemul și lumea

Poţi să-mi culegi poemul şi să-l duci
iubitei tale, care nu ştie decât c-ar putea spune
te iubesc; şi puteţi râde împreună
de poemul meu şi să spuneţi: O, e ciudat,
o, ciudat mai e acest poem despre libertate,
şi ciudate-s aceste cuvinte care-au liberat
mâinile, piepturile şi limbile noastre
şi ne duc spre îmbrăţişare, e ciudat
să fii liber şi să iubeşti cu minţi pline de bucurie,
cu căldura visului acestui poet care şi-a aruncat
simţămintele sale în vântul nopţii,
o, ciudată-i această odă adusă minunii
şi-acest poem despre noi doi care-am găsit
crini roşii şi trandafiri albi în mâinile
vântului de noapte ca să îmbine o coroană-nflorată
în jurul amândurora. Poţi să-mi culegi poemul
şi să-l iei de aici; eu nu-l cunosc.

Jón Óskar

Traducerea Petre Stoica

De-aș putea

De-aş putea cel puţin să constrâng

în acest ritm greoi al meu

ceva din sclipirile tale;

de mi-ar fi fost dat să pun în armonie

cu vocile tale bâlbâitul vorbei mele:

eu care visam să-ţi răpesc

cuvintele sărate,

în care natura şi arta se-mpreuna

să-mi strig mai bine melancolia

de copil îmbătrânit ce nu trebuie să cugete

N-am în schimb decât literele grosolane

ale dicţionarelor, şi obscura

voce dictată de dragoste răguşeşte,

se face tânguitoare literatură.

N-am decât aceste cuvinte,

care asemenea unor femei uşoare

Se dăruiesc oricui le cere;

N-am decât aceste fraze obosite

pe care vor putea să mi le fure mâine

studenţii canalii în versuri adevărate.

bubuitul tău creşte şi se dilată

albastră noua umbră.

Mă părăsesc ca încercare gândurile.

Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

 

Eugenio Montale

When I find myself in times of trouble

mereu visez o femeie necunoscută mie,
blondă, dormind pe o pernă bleumarin
într-o rochie bleumarin,
ușoară cât o monedă mică de aluminiu,
cu picioarele goale lucind în lumina lunii,
cu brațele goale lucind în lumina lunii
și când îmi e nespus de greu
mă gândesc la femeia aceasta
și zâmbesc pe dinafară și pe dinăuntru

visez mereu femeia aceasta necunoscută mie,
cu fața albă, și gândurile curate, dormind
pe o pernă catifelată bleumarin
într-o cameră undeva aproape de cer,
cu somnul gol lucind în lumina lunii,
cu patul gol lucind în lumina lunii
și când sunt în apropierea prăpăstiilor
mă gândesc la visul acesta și zâmbesc
pe dinăuntru și pe dinafară, o femeie
cu partea văzută a lunii frumoasă,
poate Maria, poate Ana, poate Cătălina.

Gheorghe Mihai

Aparitie

Luna pălea mâhnită. Serafi înlăcrimaţi
Prin tihna vaporoasă a florilor, armaţi
cu arc, scoteau nostalgic din lâncede viole
Suspine albe-nvinse de-azurul din corole.
- Era slăvita zi a-ntâiului sărut.
Visarea mea-ncântată nespus că m-a durut
se îmbăta de-aroma unei tristeţi, aleasă,
Pe care fără lacrimi sau gust amar o lasă
Un Vis bogat în pieptul ce l-a cules uimit.
Umblam, cu ochii ţintă-n pavajul adormit,
Când cu lumina-n plete, pe stradă,-n ore pale
De-amurg, surâzătoare, mi-ai apărut în cale
Şi-am bănuit că-i zâna cu coiful argintat
Care, cândva, prin somnu-mi de prunc prea alintat
Trece, lăsând într-una din mâinile-i distrate
Să ningă albe roiuri de stele parfumate.

Stéphane Mallarmé 

Gavotă

În clipe dulci de seară, când gândul alb se plimbă
Pe strune demodate şi forme rococo,
Subtila fantazie ne fură şi ne schimbă
Pe tine-n Colombină, pe mine în Pierrot.

Atunci ne luăm de mână şi palizi, pe terase
Dansăm gavota moartă, în taină ascultând
Cum sufletul îngână un foşnet de mătase
Ce ne conduce paşii lâncezitor de blând.

Dansăm în umbra serii... şi tot mai mult mă-mbată
Pudrata elegenţă a timpului apus,
În timp ce tu, naivă, sau poate-nduioşată,
Ridici molatec trena din ce în ce mai sus...

Dumitru Iacobescu 

Sonet

Ea iese-n zori la aer, în grădină,
Spre zidul cald, de viţă năpădit,
Şi-şi despleteşte părul daurit,
Ca miezul de lămâie, în lumină.

Vin brize tandre-apoi, ce i se-nchină,
Şi-i joacă în zulufi un dans vrăjit,
Pe care zilnic şi l-ar vrea privit
De-această zână-a zorilor, divină.

Blagoslovit e pieptenu-auriu
Care-i dezmiardă părul. Şi mai sfânt
E lanţu-n care inima mi-e prinsă.

Cu părul ei, olaltă. Însă ştiu
Că l-aş lăsa să fluture în vânt:
De-al Firii meşteşug e Arta-nvinsă.

Gerbrand Adriaenszoon Bredro

Egal și liniștit

am cunoscut duritatea pământului
am cutreierat furtunile oceanelor
îndurând spaima insulelor îndepărtate şi necunoscute
şi-acum ajuns aici
nu ştiu cine sunt
îmi amintesc pauzele muzicale

ale celor ce traversau strada
întotdeauna cei ce traversau îmi păreau cunoscuţi
dar odata ajunşi pe-un trotuar sau pe altul
ei îmi deveneau străini ca bancnotele false
am văzut cândva o fereastră
pe care o zi întreagă au intrat toate frunzele
castanului de peste drum
în camera plină cu frunze mă-nchipui şi acum rasuflând
rasuflând

ori case în care priveam din mersul tramvaiului seara târziu
secvenţe luminiscente camere în care n-aveam să intru niciodată în viată despărţire brutală de ceva
ce simţeam că-i al meu sau ar fi putut să fie
degeaba au fost toate acum pe străzile lumii e noapte ultimii trecători sunt din carne
vie sângele lor presează tăcut atâtea porţi încât ajunşi acasă ei cine mai sunt
cine mai poti fi
printre atâtea porţi atâtea drumuri
O când va fi acest glob egal şi liniştit: o calotă
de apă şi una de pămănt
De ce bătrâne ocean
eşti sfâşiat de pliscul continentelor

Constantin Abăluţă 

Noapte albă

Doar tu, şi somnul gol. Să-l ştii, în stare
nu eşti. Tu dormi. Eu treaz ca grănicerul,
iar tu în somn, şi peste tine – cerul.
Tu-n somnul tău şi navele pe mare.

Chei de azur în carcere de zare
te smulg, te-nchid, şi mi te fură. Gerul,
cristal de aer, spart. Nu-i zbor spre părul
tău negru, ocrotit de-o irizare.

Să ştiu că dormi, aievea, clar-obscură,
– albie-a lenei, siluetă pură –
chiar lângă braţele-mi înlănţuite.

O, ce cumplit exil de-ostrov aparte,
eu treaz, nebun, pe ţărmuri năruite;
pe mare năvi, iar tu în somn, departe.

Gerardo Diego 

Mesaj suicidal

Calmă,
Faţa rece a fluviului
Mi-a cerut un sărut.

Langston Hughes

Voluptas

Printre Tanagre false şi flori de fir persane
când dormi pe, pe mări de ambru şi umbre, în alcov,
spre trupul tău alunec, înot, ca spre-un ostrov
cu golfuri călduroase şi leneşe liane.

Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete,
descopăr alte unghiuri şi-un alt parfum când plimb
pe formele-ţi inerte mişcările-mi încete
şi-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,

iar pipăitul, artă ciudată şi subtilă,
pe matele alee scăzând şerpuitor,
călăuzeşte gura spre floare imobilă
ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor.

Ion Vinea

Stele

O, sfintele stele nemuritoare, sus deasupra muritoarei mele frunţi,
Unde credinţa, cu copilăroasa-i înflăcărare naivă îmi făgădui-ntr-o zi cerul,
Când mi s-or fi-nchis de veci ochii şi-mi va fi trupul coborât în mormânt!
O, tăcutele stele de neînţeles! o, tainică armie a nopţii!

Dragul meu, ziua-i cu-atâta zgomot şi proză, furată de ce-i mărunt şi material,
Iar oamenii sufletu-şi tăgăduie şi nimeni nu vânează veşnicia.
Vino cu mine unde ne cheamă noaptea cea sfântă cu ochii de stele,
Unde-o adiere de dragoste ne-nvăluie şi ne-adapă din cupa ei speranţa.

Împreună ori fiecare singur într-o zi noi doi vom muri-mpreună, dragule,
Şi-i atât de adânc mormântul şi cerul e-aşa de înalt şi nimeni
nu ştie dacă Dumnezeu trăieşte,
Şi eu n-am decât glasul inimii mele făgăduindu-mi cerurile
Şi nemuritoarele stele, sus, deasupra muritoarei mele frunţi.

Hélene Swarth